ORCHESTRA TEATRULUI LA SCALA DIN MILANO
ANDRÉS OROZCO-ESTRADA – dirijor
DANIEL MÜLLER-SCHOTT – violoncel
Antonín Dvořák – Concertul în si minor pentru violoncel și orchestră op. 104, B. 191
- Allegro
- Adagio
- Finale, Allegro moderato
Antonín Dvořák – Simfonia a IX-a în mi minor op. 95 Din Lumea Nouă
- Adagio, Allegro molto
- Largo
- Molto vivace
- Allegro con fuoco
Concertul în si minor pentru violoncel și orchestră op.104 este ultima lucrare concertantă scrisă de Antonín Dvořák (1841-1904) pentru prietenul său, violoncelistul Hanuš Wihan (1855-1920, celebru violoncelist, fondatorului Cvartetului Ceh, căruia Dvořák i-a dedicat toate lucrările scrise pentru acest instrument) dar cel care l-a cântat în primă audiție a fost Leo Stern, doi ani mai târziu, în 1896, la Londra.
Concertul este conceput pentru o orchestră mare, care să satisfacă toate cerințele Romantismului și este o lucrare de mari dimensiuni cu o durată de cca.40 de minute. La începutul carierei sale Dvořák a mai încercat să scrie un concert pentru violoncel în La major dar proiectul a rămas neterminat. Compozitorul era de părere că, deși violoncelul suna bine în orchestră, în ce privește virtuțile sonore ca instrument solist, ele erau insuficiente: doar registrul mediu era corespunzător, în timp ce registrul acut era nazal, iar cel grav mormăitor. Dvořák a scris concertul la New York pe când era director la Conservatorul Național, stimulat fiind și de producțiile unor colegi de breaslă, care l-au ajutat să-și învingă reticențele. Deși Hanuš Wihan i-a propus câteva îmbunătățiri peste care a adăogat și două cadențe, Dvořák nu a admis decât niște sugestii minore, nicidecum cadențele, lăsând indicații exprese ca să nu se facă nici o modificare peste voința lui. „Finalul”, a scris el, „ar trebui să se încheie treptat cu un diminuendo, ca o respirație, ca un suflu, după care vine un crescendo preluat de orchestră și se termină furtunos. Aceasta este voința mea la care nu renunț”.
Concertul se desfășoară pe tiparul tripartit, cu o Expoziție extinsă în prima parte. Aceasta debutează liniștit cu două clarinete care enunță tema principală. Ea va fi reluată mai târziu de către orchestră într-o manieră apoteotică. Un solo de corn introduce cea de-a doua temă care are un caracter liric. Tema principală se impune de-a lungul acestei mișcări și revine în partea a III-a conferind concertului o structură ciclică. Solistul începe discursul într-o manieră improvizatorică, enunțând tema a doua și pe urmă, asemenea concertelor „clasice” trece prin tot travaliul formei de sonată, desigur, presărat cu dificultăți tehnice majore. Coda readuce tema inițială în fortissimo, grandioso.
Partea a doua este profund lirică, seamănă cu o cadență acompaniată, aici în principal de flaute. Structura este ternară. Prima secțiune conține un fragment din tema inițială a părții I, cu caracter schimbat, asemenea unui cântec de leagăn din care transpare un sentiment de dor față de patrie. În secțiunea B apare o melodie foarte frumoasă și sensibilă, o temă împrumutată de Dvořák din primul său lied, op. 82, intitulat Lasă-mă în pace și pe care el o folosește în memoria cumnatei sale, Josefina, de care fusese îndrăgostit în tinerețe. Revenirea la secțiunea A se face fără tema de deschidere.
Partea a treia este un rondo. Secțiunea A (refrenul) are ea însăși două teme contrastante delimitate de pasaje de virtuozitate. Primul cuplet conține un material tematic nou, care suferă modificări de tip variațional. Revenirea refrenului aduce materialul inversat, iar cel de al doilea cuplet are el însuși o miniformă ternară cu încă o melodie nouă. Aceasta din urmă este foarte lirică și expresivă datorită tempo-ului Moderato. Ultima apariție a refrenului este urmată de o Coda extraordinar de lungă, în care temele din mișcările precedente reapar dramatic.
Concertul este o piatră de încercare pentru orice solist, fiind presărat cu dificultăți tehnice care constau într-un exces de duble coarde, acorduri și altele cuprinse în arsenalul de virtuozitate. Apar, printre altele, o melodie acompaniată de pizzicato cu mâna stângă, bariolaje, flageolete. Discursul necesită o susținere permanentă, un sunet foarte mare, dată fiind amploarea orchestrei, dar totodată solicită un sunet foarte dulce și frumos pentru momentele lirice.
Simfonia a IX-a în mi minor op. 95, B 178 cunoscută sub numele popular de Simfonia Din Lumea Nouă a fost compusă de Antonín Dvořák în 1893. In acea perioadă (1892-1895) autorul îndeplinea funcția de director al Conservatorului Național de Muzică din America (la New York). Pentru americani această simfonie este una dintre cele mai cunoscute și îndrăgite, iar astronautul Neil Armstrong a depus, pe lângă multe alte documente relevante pentru civilizația terestră, și o înregistrare a ei, atunci când a aselenizat în 1969 pe timpul misiunii sale cu Apollo 11.
Simfonia are 4 părți și a fost comandată de Filarmonica din New York. A avut prima audiție în 1893, la Carnegie Hall. De proporții ample, este scrisă pentru o orchestră romantică standard la care se adaogă cornul englez pentru tema din mișcarea secundă. Trebuie menționat că Dvořák nu a folosit sub formă de citat nici o melodie a nativilor americani ci a scris teme originale care să conțină particularități ale muzicii amerindiene. Compozitorul le-a folosit mai apoi ca material tematic și le-a dezvoltat cu ajutorul tuturor resurselor componistice vest-europene: ritmuri moderne, contrapunct și coloristică orchestrală. Dvořák a împrumutat ritmurile muzicii din Boemia natală și le-a asociat cu scările pentatonice întâlnite în sursele muzicale afroamericane și ale amerindienilor. Leonard Bernstein afirma că simfonia, în esența sa, este într-adevăr multiculturală.
Dvořak scrie o muzică plină de culoare, cu precădere antrenantă, pe care o dezvoltă în forme clasice. Planurile tonale pe care se mișcă materialul sonor au o mare mobilitate, și ea susținută la rândul ei de o orchestrație bogată care folosește abundent instrumentele de suflat, mai ales cele de alamă – o reminiscență a muzicii de fanfară din burgurile Europei Centrale.
Prima parte are o formă de sonată și debutează cu un leitmotiv introductiv în Adagio. Pare să fie o formulare proprie deoarece fraza respectivă apare și în partea a treia a Cvintetului de coarde nr. 3 op. 97, și în Humoresca nr. 1. Expoziția are trei teme: prima, în mi minor, se remarcă prin faptul că este foarte expresivă astfel că poate fi reținută cu ușurință și urmărită de-al lungul întregii simfonii, a doua în sol minor, capătă prin transformări aspectul unei polka cehești, iar a treia, în Sol major, este similară cu spiritual-ul afro-american „Swing Low, Sweet Chariot”. După evoluția clasică, în Coda tema principală este impusă de suflătorii de alamă, grandios, alături de orchestra în tutti.
Partea a doua, Largo, începe cu o înlănțuire de acorduri susținută de instrumentele de suflat, delicată, comparabilă cu sintagma „a fost odată…”, după care cornul englez enunță o temă de mare cantabilitate, acompaniată în surdină. Secțiunea mediană, are o atmosferă întunecată pregătind apariția unui marș funebru, însoțit de pizzicatele coardelor grave. Urmează reluarea, într-o dispoziție cvasi-scherzo, care cuprinde toată muzica expusă în prima secțiune plus tema principală din prima mișcare a simfoniei și materialul concluziv, alcătuit din aceeași înlănțuire de acorduri ale începutului.
Partea a III-a este un scherzo clasic în care sunt cuprinse sonorități sugerate de o sărbătoare în regiunea Marilor Lacuri unde indienii dansează – o aluzie la poemul epic scris de Longfellow în 1855 – The Song of Hiawatha, Hiawatha fiind supranumele unui războinic din cultura indienilor iroquezi. Ritmul agitat este întrerupt de Trio-ul median. Reluarea este urmată de o coda unde apar elementele tematice din prima parte, asigurând astfel caracterul ciclic al simfoniei.
Partea a IV-a are o formă de sonată. După o mică introducere, cornii și trompetele aduc tema principală însoțită de acordurile puternice ale orchestrei. Tema secundară este enunțată de clarinetul solo. Dezvoltarea nu numai că prelucrează temele propuse dar readuce toate temele din celelalte părți, iar reexpoziția prezintă o surpriză tonală, un mic episod în sol minor. Totuși, această schimbare nu „rezistă” și discursul își reia drumul firesc spre o coda concluzivă unde iarăși apar fragmente din toate temele urmate de o triumfătoare cadență finală în mod major, la fel ca în Concertul pentru violoncel.
Articol realizat de CORINA BURA
