MEMBRI AI FILARMONICII DIN BERLIN ȘI INVITAȚII LOR
NOAH-BENDIX BALGLEY – vioară (prim concert maestru al Filarmonicii din Berlin)
ELIAS GOLDSTEIN – violă (profesor la Universitatea din Delaware)
STEPHAN KONCZ – violoncel (membru al Filarmonicii din Berlin, violoncelist în
Orchestra de Cameră a Festivalului de la Verbier)
ANGELA DRĂGHICESCU – pian (profesor la Universitatea Puget Sound, Washington)
Rediscovering Enescu
George Enescu – Trio cu pian în sol minor (1897)
- Allegro molto vivace – 2. Allegretto grazioso – 3. Andante – 4. Presto
W.A. Mozart – Cvartetul cu pian nr.1 în sol minor K. 478 (1785)
- Allegro – 2. Andante – 3. Rondo, Allegro moderato
Trio în sol minor a fost compus de George Enescu (1881-1055) în 1897 pe când studia în capitala Franței, un opus care nu a fost cântat mai bine de un secol, pierdut și regăsit miraculos acum mai mulți ani. Se știe despre acest trio că a fost interpretat pentru prima dată la Paris, în 1898, cu Enescu la vioară, la reședința Principesei Bibescu, ea însăși o mare pianistă, și cu E. Louis la violoncel. Documentele din epocă mai amintesc câteva concerte în al căror program a figurat acest trio, evenimentele fiind plasate în timp până la sfârșitul secolului XIX. Totuși această lucrare de tinerețe a lui Enescu a rămas practic necunoscută.
Ca multe dintre lucrările sale scrise în acea perioadă, Trio-ul în sol minor este influențat de trăsăturile muzicii lui Schumann și a lui Brahms mai ales dacă ne gândim la opulența scriiturii din partitura pianului. Materialul sonor este prezentat în forme clasice dar ideile muzicale, încărcate de elemente modale subtile, anunță discret personalitatea artistului de mai târziu. Liniile melodice de mare respirație, generoase, primesc un colorit aparte datorită unor trepte mobile. Partea a doua, în Sol major, are ceva din grația și seninătatea Sonatei în La major op.100 de Brahms. Atmosfera unui colind liniștit se degajă din materialul sonor al părții a reia. Acesta este tratat imitativ, inclus într-o formă variațională și este urmat de Presto-ul impetuos al finalului, final care se încheie într-o formulă instrumentală dramatică, de tip brahmsian, tot în sol minor. Compoziția este deosebit de atractivă și uimește prin echilibru și conținutul liniilor melodice, unele cu un vag parfum românesc. În pofida tonalității minore, este o lucrare care degajă optimism, al cărei material muzical este versatil, astfel că surprinde mereu prin rafinament și coloristică.
W.A. Mozart (1756-1791) este printre puținii compozitori care au scris capodopere în toate genurile. Cvartetul K.478 a fost compus în anul 1785 la comanda editorului Hoffmeister, care ceruse trei asemenea lucrări, ele fiind destinate în principiu unor ansambluri camerale ale muzicienilor amatori din Viena. Date fiind exigențele tehnice pe care acest cvartet le impune instrumentiștilor, ne mai vorbind de complexitatea muzicii înseși, vânzările au fost slabe, iar comanda anulată. Totuși, în anul următor (1786) Mozart a mai scris încă un cvartet cu pian, K.493. Cele două au intrat pentru totdeauna în repertoriul de bază al programelor de concert, alături de cvartetele scrise mai târziu pentru aceeași tip formație de către Schumann, Brahms, Dvořak și Fauré. Mozart este primul mare compozitor care a scris muzică pentru această combinație de instrumente.
Lista compozițiilor lui Mozart scrise într-o tonalitate minoră este restrânsă și cuprinde doar 9 opusuri: două sonate pentru pian, un cvartet de coarde, 2 simfonii, 2 concerte pentru pian, un cvintet cu pian și cvartetul K 478. Dintre toate acestea doar 4 sunt sol minor, tonalitate în care Mozart și-a așternut cele mai tulburătoare idei muzicale. Cele două simfonii, nr. 25 K.183 (1773) – prima legată și coloana sonoră a filmului Amadeus regizat de Milos Forman – și faimoasa nr. 40 K. 550 (1788) sunt celebre pentru gradul de concentrare și expresie la care ajunge muzica sa.
În vremea lui Mozart, modélele existente tratau instrumentele cu coarde mai mult ca un acompaniament al pianului, nicidecum ca parteneri egali. În cazul de față, instrumentiștii și publicul au avut de asimilat o scriitură plină de inovații, cu numeroase pasaje scrise la unison. Pe parcurs, deși pianul tratat într-o manieră virtuoză, este „concurat” de intervențiile consistente ale coardelor. În dezvoltarea primei mișcări, care este neobișnuit de amplă, sunt aduse tratări predominant contrapunctice. Participarea aproape egală a instrumentelor la desfășurarea discursului muzical situează cvartetul în parametrii adevăratei muzici de cameră. Partea a doua, Andante, în Si bemol major schimbă atmosfera prin muzica mai misterioasă, senzuală chiar, presărată cu cromatisme. Partea a treia este un rondo-sonată, expansiv cu destule accente dramatice rezultate din dialogurile incisive ale instrumentelor care generează o desfășurare alertă, sprintenă, favorizată și de tonalitatea Sol major.
Astăzi este de neimaginat cum publicul vienez al acelor vremuri nu a fost capabil să aprecieze frumusețea cuprinsă în expresia plină de ardoare și sensibilitate a acestei muzici.
Articol realizat de CORINA BURA
