EAST-WEST CHAMBER ORCHESTRA
ROSTISLAV KRIMER dirijor
NICOLAS DAUTRICOURT vioară
Wolfgang Amadeus Mozart Simfonia nr. 29 în la major K. 201
- Allegro moderato – 2. Andante – 3. Menuetto: Allegretto – 4. Allegro con spirito
George Enescu Sonata nr. 3 în la minor pentru pian și vioară op.25, „în caracter popular românesc” (aranjament pentru orchestră de Frédéric Chaslin)
- Moderato malinconico 2. Andante sostenuto e misterioso 3. Allegro con brio ma non troppo mosso
Mieczyslaw Weinberg Simfonia de cameră nr. 2 op. 147
- Allegro molto – 2. Pesante – 3. Andante sostenuto
Piotr Ilici Ceaikovski Serenada pentru orchestră de coarde op. 48
Compusă în 1774, Simfonia nr. 29 în La major, KV201 face parte dintr-o serie de lucrări de gen scrise de Mozart (1756-1791) în Salzburg, orașul său natal, unde, cu un an înainte, fusese angajat ca muzician la curte. Considerată drept cea mai reprezentativă simfonie din perioada primei maturități a compozitorului – maturizare atinsă la 18 ani – lucrarea iese în evidență printr-un grad superior de originalitate și o sedimentare a marilor acumulări realizate în anii turneelor europene. Tematica bogată, evitarea clișeelor, aprofundarea principiului dialectic al sonatei – care apare în toate părțile simfoniei, cu excepția menuetului – armonia versatilă și orchestrația rafinată sunt tot atâtea semne ale unei evoluții care va culmina în capodoperele de mai târziu. Nu întâmplător, Simfonia nr. 29 se alătură Simfoniei nr. 25 între cele mai cântate creații mozartiene premergătoare deceniului de aur vienez. O caracteristică aparte o constituie amestecul stilistic simfonic-cameral, în sensul în care Mozart pare mai preocupat de echilibrarea importanței celor patru mișcări, de direcția individuală clar configurată a fiecărei partide instrumentale, precum și de evitarea festivismului specific simfoniilor din epocă, în care sonoritatea plină nu era neapărat dublată și de un conținut justificator. Nu în ultimul rând, finalul asigură succesul simfoniei, prin caracterul și construcția care primesc o greutate similară primei părți, ceea ce trezește sentimentul dezvoltării organice a întregului, o idee care va marca decisiv destinul ulterior al genului simfonic, atât în creația lui Mozart și Haydn, cât și a succesorului lor, Ludwig van Beethoven.
Sonata nr. 3 în la minor pentru pian și vioară op.25, „în caracter popular românesc” a fost compusă de George Enescu (1881-1955) în 1926, fiind prima lucrare terminată la Vila Luminiș din Sinaia, legendara reședință a compozitorului român. Împreună cu Suita pentru vioară și pian Impresii din copilărie și Suita nr. 3 pentru orchestră Săteasca, Sonata alcătuiește tripticul de capodopere în care sinteza limbajului matur enescian își găsește punctul culminant. Este vorba de acea întâlnire între filonul popular românesc și cel clasic european, care aparține, desigur, epocii – Béla Bartók este exemplul cel mai cunoscut – dar care cunoaște la Enescu o exprimare sofisticată, cu o amprentă unică. Depășind nivelul culegătorului de folclor, Enescu ajunge să inventeze melodii de tip popular, dar aceasta au realizat-o și alții iar la el nu e decât primul pas. Ceea ce îl diferențiază net pe Enescu de contemporanii săi este sinteza totală a limbajului folcloric, mai exact, distilarea tuturor mijloacelor de expresie muzicală tradițională într-un discurs de tip rapsodic, liber, dar complet supus rigorilor tehnice și de notație occidentale. Practic, Enescu reușește imposibilul, acela de a surprinde în partitură spiritul muzical românesc, scop în care notația muzicală este extinsă masiv în sensul unei meticulozități luxuriante și în primă instanță deconcertante, dar care doar ea poate asigura, prin detalierea acribică și respectarea riguroasă a indicațiilor, exprimarea deplinei libertăți în interpretare. Din toate aceste motive, transcripția pentru vioară și orchestră pune probleme foarte dificile în ceea ce privește conservarea spiritului rapsodic, date fiind constrângerile pe care le presupune un discurs instrumental stratificat, bazat pe omogenitatea dată de rigoarea ritmică și logica dinamică. Publicul este invitat să descopere celebra sonată dintr-o nouă perspectivă, ba chiar să compare versiunea semnată de Frédéric Chaslin cu aceea ascultată în urmă cu două săptămâni în Festivalul Enescu, realizată de Valentin Doni.
Născut la Varșovia în 1919, compozitorul polonez de origine evreiască Mieczyslaw Weinberg și-a petrecut cea mai mare parte din viață la Moscova, unde a murit în 1996. Prieten cu Șostakovici, Weinberg era fiul dirijorului Samuil Weinberg, originar din Chișinău, care ajunsese la Varșovia cu trei ani înainte de nașterea compozitorului. Probabil că originea tatălui său a contribuit la scrierea Rapsodiei pe teme moldovenești, o lucrare pe cât de inedită, pe atât de originală. Dar acesta este departe a de a fi singurul loc obscur din biografia și creația lui Weinberg. Aproape necunoscut publicului larg, numele său nu reprezintă nici printre specialiști un reper important în muzica secolului XX. Cu atât mai senzațională pare redescoperirea sa, care a avut loc în ultimul deceniu, și care l-a reașezat pe compozitorul polonez în rândul creatorilor neoclasici de vârf. Marele violonist Gidon Kremer, unul dintre promotorii principali ai muzicii sale, consideră că „valoarea muzicii lui Weinberg este absolut evidentă. Opusurile sale nu sunt scrise respectând un anume sistem de compoziție, o școală sau o ideologie”.
Terminată în 1987, Simfonia de cameră nr. 2 op. 147 transcrie parțial Cvartetul nr. 3, compus cu zeci de ani înainte, pentru orchestră de coarde și timpani. Scrisă într-un limbaj tono-modal considerat desuet la acea vreme, muzica dezvăluie un univers cu o puternică amprentă personală, dublat de o forță expresivă ieșită din comun, care desfășoară de-a lungul celor trei părți scenariul unui întreg destin, destin ce poate fi descifrat atât la nivel individual, cât și al unei întregi epoci, marcate de Holocaust și exil într-o parte, respectiv de prăbușirea Uniunii Sovietice în final.
Serenada pentru orchestră de coarde, op. 48 de Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893) reprezintă și astăzi o provocare pentru orice ansamblu profesionist. Amplă, complexă, dificilă tehnic și interpretativ, ea trebuie cântată „din inimă”, pentru că „am compus această lucrare din convingere intimă” iar „piesa a venit din inimă”, după cum îi mărturisea Ceaikovski într-o scrisoare protectoarei sale, Nadejda von Meck. Finalizată în toamna lui 1880, la moșia din Kamjanka a surorii compozitorului, Serenada desfășoară patru părți cu caractere și surse de inspirație dintre cele mai diferite, de la „piesa în formă de sonatină” compusă ca „tribut adus admirației mele profunde pentru Mozart”, trecând printr-un vals grațios, ce amintește de muzica de balet a lui Ceaikovski, o elegie străbătută de cel mai autentic spirit romantic – care i-a adus lui Ceaikovski atât celebritatea, cât și critica sentimentalismului exacerbat – și un final cum nu se poate mai rusesc, bazat pe cântecul popular „Sub mărul verde”, dar în care cel mai cunoscut compozitor rus face uz de tehnici de compoziție complexe, într-o formă ce, asemenea primei părți, ridică această serenadă la nivelul unei veritabile simfonii de cameră.
Articol realizat de Mihai Cojocaru
