ORCHESTRA ROMÂNĂ DE TINERET
CRISTIAN MANDEAL dirijor
ALEXEI VOLODIN pian
George Enescu Rapsodia a doua, op. 11 nr. 2 în re major
Ludwig van Beethoven Concertul nr. 3 în do minor pentru pian și orchestră op. 37
- Allegro non troppo e molto maestoso – 2. Andantino semplice – 3. Allegro con fuoco
Piotr Ilici Ceaikovski Simfonia a VI-a în si minor op. 74, Patetica
- Adagio-Allegro non troppo – 2. Allegro con grazia – 3. Allegro molto vivace – 4. Adagio lamentoso
În contrast evident cu atmosfera jubilatorie de sărbătoare populară a primei Rapsodii în la major, prin tensiunea dureroasă pe care o ascunde, Rapsodia a doua op. 11 nr. 2 în re major pare că izvorăște din străfundurile vulcanice ale sensibilității autorului. Dar clocotul acestor trăiri ajunge până la noi filtrat prin evocările impregnate de poezie, cum e cazul momentului în care se aude vechiului cântec Pe o stâncă neagră, într-un veche castel. Tânărul creator își acordează vocea gândului pentru a da viață unor crâmpeie din arta populară, folosind pentru ultima dată procedeul citatului folcloric. Alături de Rapsodia întâia, în la major, aceasta este una din primele manifestări ale geniului enescian, în care pune în valoare elemente universal umane conținute în melodia națională. De aici înainte, începtând cu prima Suită, în do major, Enescu își va forma un stil în care trăsăturile folclorice sunt asimilate organic, astfel încât prelucrările melodice și particularitățile ritmice apar transformate într-o manieră foarte personală. Prin aceste abordări, compozitorul Enescu se îndreaptă ferm către un discurs autohton care se integrează armonios și firesc în concertul școlilor naționale europene conturate cu pregnanță și afirmate puternic la începutul secolului XX. Aici se află și o posibilă explicație a succesului enorm de care s-au bucurat cele două rapsodii în lume, ajungând să umbrească uneori valoarea și importanța creației sale ulterioare. De această situație pe care nu și-ar fi dorit-o se plângea mai târziu maestrul însuși ca și de faima publică excepțională pe care o avea ca violonist, în detrimentul calității de compozitor.
În cel de al treilea Concert pentru pian și orchestră în do minor, op. 37, Beethoven întreprinde un pas uriaș către maturitatea deplină a geniului său, așa cum apare în succesiunea celor cinci opere dedicate acestui instrument. Observăm fascinați cum bine cunoscutul concert clasic capătă altă anvergură, dezvoltarea a devenit mai dramatică, aportul pianului își sporește importanța, solistul și orchestra dialogând acum pe picior de egalitate. Rezultă expresia de avânt pasionat, provocator la luptă, iar în ansamblu se degajă un sentiment de măreție și de putere, un patos înflăcărat, dar și o generoasă fantezie poetică.
Travaliul componistic al celui de al treilea concert s-a finalizat în anul 1802, perioadă a unor suferințe paroxistice, atât morale cât și fizice, pe care Beethoven le exprimă în Testamentul de la Heiligenstadt, acel strigăt zguduitor de revoltă și disperare. Prima audiție publică a fost realizată un an mai târziu, de autor ca solist al unei Academii create ca formație simfonică pentru concertul din 5 aprilie 1803, când s-au cântat de asemenea, în premieră, Simfonia a doua și Oratoriul „Christus”.
Prima parte, Allegro con brio, alla breve, e marcată de patosul măreț al temei principale, prin contrast antagonic cu melodia caldă și cantabilă a temei secunde în Mi bemol major. Dezvoltarea produce un episod de confruntare puternică, iar repriza se conturează ca o revenire la opoziția dramatică din expoziție, mișcarea încheindu-se cu cea mai amplă și gravă cadență compusă de maestru până în acel moment.
Partea mediană, Largo, este o mișcare lentă, cu caracter sărbătoresc, în Mi major, concepută în înlănțuiri de acorduri susținute ale pianului solist. Un dialog tandru, delicat se instaurează între solist și orchestră, iar ascultătorul e vrăjit de frumusețea poetică a jocurilor de culori, de lumini și umbre, cum nu mai auzisem până atunci, ca o prevestire a muzicii lui Chopin și a lui Schumann. În mijlocul mișcării lente, arpegiile pianului înconjoară cantilenele flautului și fagotului, iar întregul flux sonor tinde în crescendo către un pisc unde se desfășoară cadența, urmată de o codă visătoare.
Finalul – Rondo, Allegro, debutează cu o temă dansantă, viguroasă și energică, într-o minunată simetrie cu începutul primei părți a concertului. Solistul dialoghează voios cu orchestra, își rezervă două cadențe spectaculoase, după care se conturează coda furtunoasă și strălucitoare, aducând încheierea întregii lucrări într-un tutti plin de bravură, în elan triumfal.
Cea de a Șasea Simfonie a lui Ceaikovski se constituie în reprezentarea sonoră a capătului de drum. Potrivit propriei mărturii, care a fost transmisă de martori posterității, Ceaikovski și-a pregătit propriul recviem, a prevăzut un program pentru a ceastă muzică, dar a renunțat ulterior la el pentru a consemna doar dedicația către mult iubitul său nepot, Bob Vladimir Davidov, inspiratorul și cauza intimă a acestei creații nemuritoare. S-a spus adesea că numai un rus putea fi capabil de o asemenea intensitate aproape insuportabilă a sentimentului morții și a caracterului zadarnic pe care-l are orice realizare a omului. Ceea ce face, pentru ascultătorii contemporani, atracția din ce în ce mai irezistibilă față de această capodoperă este, poate, faptul că, în întregul ei, oricât de multe lucruri s-ar spune, această simfonie se diferențiază de opera oricărui alt creator prin cantitatea de suferință, prin caracterul acut al acesteia, venind din partea uneia din individualitățile cele mai cuceritoare din arta universală. Simfonia a șasea în si minor op. 74 reprezintă confesiunea absolută și recviemul pe care și-l creează personal. „Mi-am pus în această simfonie sufletul întreg; țin la ea, cum nu mi-am iubit pe niciunul din copiii mei muzicali”.
Planul operei s-a conturat îndelung, treptat și răbdător. În anul 1872 îi scria unui prieten că i-a conceput nucleul. Un an mai târziu, recunoaște către alt corespondent apropiat că a distrus tot ce lucrase din acest proiect, găsind că lucrase fără inspirație iar rezultatul era lipsit de suport afectiv autentic. Ultima variantă, acceptată de exigența lui supralicitată, este încheiată în luna august, iar la 18 octombrie 1893 o prezintă public în premieră la Petersburg, în dublă ipostază: de compozitor și dirijor. A fost ultima sa ieșire publică. Trei săptămâni mai târziu se stingea, având la căpătâi pe cei dragi, între care îndrăgitul Bob.
Din muzica acestei simfonii-recviem răzbate un sentiment copleșitor de luptă, revoltă, durere, nesupunere în fața soartei și, mai presus de toate, iubirea fără margini. Nu există niciun moment de pasivitate, de lipsă a voinței. Pare că toate forțele s-au ridicat în sufletul eroului ca să lupte pentru frumusețe, iubire, natură. E o revoltă continuă contra pesimismului, contra distrugerii și a morții.
Prima parte, Allegro non troppo, începe cu o introducere profund melancolică pregătind mișcarea principală cu o temă dureroasă și plină de umbre. Două stări se găsesc în competiție: un pesimism chinuitor, furtunos, care se opune visului luminos despre iubire și fericire.
Partea a doua, Allegro con grazia, are un caracter de dans elegant, aproape un vals, deși e scris în măsura 5/4. Trăiri însuflețite, pline de căldură și gingășie. Doar episodul central, con dolcezza e flebile, amintește de mult încercatele chinuri și nostalgii mistuitoare.
Partea a treia, Allegro molto vivace, ne conduce mai departe pe calea propusă încă de la începutul simfoniei. După un episod rapid, cu caracter oarecum discret, confesiv, începe un marș jubilatoriu.
Contrar ordinii tradiționale, simfonia se termină cu o mișcare lentă, Adagio lamentoso. La început, motivul dureros apare ca o plângere, ca un vaiet venit din adâncuri: sufletul zdrobit se luptă disperat cu tenebrele, pentru a înainta mereu spre deznădejdea clamată de la primele sunete. Suntem aduși, așadar, la problema fără rezolvare, în ale cărei adâncuri sufletul se afundă tot mai mult, mai fremătător, pe tărâmul unde jalea nesfârșită e stăpână. Un decrescendo întunecat se profilează până la extincția totală. Restul e tăcere.
Articol realizat de Lavinia Coman
