Joi 23 septembrie
ora 16.30
Ateneul Român,
ORCHESTRA FILARMONICII GEORGE ENESCU
GABRIEL BEBEȘELEA dirijor
Program:
Grieg suita Peer Gynt op. 23
VLAD IVANOV povestitor
Enescu Oratoriul Strigoii
RODICA VICĂ Regina (soprană)
ALIN ANCA Naratorul (bas)
TIBERIUS SIMU Arald (tenor)
BOGDAN BACIU Magul (bariton)
Iată două lucrări înrudite prin romantismul cu elemente fantastice al surselor literare (ambele de inspirație populară), prin sugestivitatea picturală a atmosferei și forța epică a redării evenimentelor în limbaj orchestral, prin ponderea narării actoricești ca mijloc de expresie alături de discursul muzical; prima – celebră, cealaltă – necunoscută marelui public.
Edvard Grieg (1843-1907), compozitor și pianist norvegian emblematic în plan național fiind totodată, pe plan internațional, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai romantismului muzical, a conceput Peer Gynt op.23 ca muzică de scenă pentru drama omonimă a compatriotului său Henrik Ibsen. Eroul titular, flăcău dintr-un sat norvegian, seduce o fată la propria ei nuntă dar o părăsește curând pentru a colinda lumea în căutarea altor aventuri. Apoi se întoarce, bătrân acum, la țărmul natal unde îl așteaptă de-o viață o altă victimă a farmecului său, iertătoarea Solveig. Precum drama lui Ibsen, muzica lui Grieg poartă amprenta folclorului scandinav, surprinde esența lirică a subiectului literar fiind totodată variat ilustrativă prin ritmuri, combinații timbrale, efecte orchestrale întru redarea peripețiilor prin care trece Peer Gynt. Premiera a avut loc pe 24 februarie 1876 iar ulterior compozitorul a alcătuit din partitura inițială două suite care se cântă adesea împreună. Este varianta încetățenită în viața de concert încă din vremea lui Grieg, devenită astfel cea mai populară lucrare a sa, după Concertul pentru pian. Cele opt părți selectate – patru și patru – nu respectă firul acțiunii dar îl pot reconstitui cu aportul textului rostit de un povestitor. Astfel prima suită cuprinde senina „Dimineață”, îndurerata „Moartea Aasei” (mama lui Peer Gynt), urmată sprințar-ademenitor de „Dansul Anitrei” și încheiată printr-un obsesiv accelerando-crescendo „În peștera Regelui Muntelui”. Suita a doua e alcătuită din „Răpirea miresei”, exoticul „Dans arab”, apoi „Întoarcerea acasă a lui Peer Gynt; înserare furtunoasă pe mare” și „Cântecul lui Solveig” – final la care Grieg însuși se referea spunând „cred că am dat tot ce am mai bun”.
George Enescu (1881-1955) a lăsat, pe lângă compozițiile sale finisate, multe partituri în manuscris, neterminate cu sau fără intenția sa; era mereu în criză de timp din cauza activității sale concertistice de anvergură iar în ultimii ani ai vieții era tot mai bolnav. Printre aceste lucrări se numără oratoriul Strigoii la care a lucrat intens în perioada octombrie-noiembrie 1916, conturându-i toate cele trei părți. Pierdut în vâltoarea Primului Război Mondial, manuscrisul a ajuns în cele din urmă la Muzeul „George Enescu”. Cuprindea o reducție pentru pian cu părți vocale și indicații de orchestrație. Compozitorul Cornel Țăranu a reconstituit lucrarea, demers anevoios – după propria mărturisire – și chiar a prezentat-o public, într-o versiune camerală, cu decenii în urmă. La forma actuală s-a ajuns în 2017 când partitura orchestrală a fost „completată cu mare dedicație și competență de compozitorul Sabin Păutza” – cum precizează tot Cornel Țăranu. A urmat imediat o înregistrare pe CD la casa de discuri Capriccio, dirijorul și soliștii fiind aceiași ca în această seară, dar alături de Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Berlin, formație cu care tot ei au interpretat-o acolo în concert, doi ani mai târziu.
Lucrarea s-a bucurat de o prestigioasă primire internațională, unii cronicari considerând că există „paralele estetice” între ea și opusuri de Szymanowski, Bartók, Zemlinsky, Berg sau Schönberg și numindu-l pe Enescu „un geniu subapreciat”. Iar Cornel Țăranu a subliniat: „Strigoii demonstrează că Enescu era în rând cu mulți dintre distinșii săi contemporani. Tehnicile sale amintesc de Schönberg și Bartók, în timp ce clar-obscurul post-romantic te duce cu gândul în mod vădit la Mahler.” Un „oratoriu absolut fantastic (…) liantul între liedurile enesciene de tinerețe și Oedipe” – este de părere și dirijorul Gabriel Bebeșelea.
Pe parcursul a 45 de minute oratoriul redă muzical, cu fidelitate aproape exhaustivă, textul poemului „Strigoii” de Mihai Eminescu, poet pe care Enescu l-a admirat întreaga viață. Este povestea lui Arald, regele avarilor migratori, care a rămas fără regina inimii sale, răpită fiindu-i de o moarte timpurie. Neconsolat, îi cere unui mag al zeului Zamolxe să i-o redea; dar ea va apărea doar ca fantomă, urmând să-l transforme și pe el în strigoi. Încep fericitele peregrinări nocturne ale celor doi, curmate însă pe neașteptate de lumina zilei care-i va surprinde și îi va alunga pe veci sub lespezi de mormânt.
Partitura vocală alternează ample părți vorbite (mai ales descriptive, de unde și rolul predominant al Naratorului), cu cele cântate în linii melodice de tip arioso care urmăresc îndeaproape expresia textului literar. Fluența discursului sonor e întreruptă doar de finalurile părților, orchestra fiind foarte sugestivă întru redarea atmosferei și desfășurarea epică a evenimentelor evocate.
Articol realizat de Ligia Ardelean
