Joi 23 septembrie
MARI ORCHESTRE ALE LUMII
19.30
Sala Palatului
ORCHESTRA ACADEMIEI NAȚIONALE SANTA CECILIA DIN ROMA
DANIELE GATTI dirijor
JEAN YVES THIBAUDET pian
Program:
George Enescu – Simfonia a IV-a în mi minor (reconstituită de Pascal Bentoiu)
- Allegro appassionato – Un poco andante, marziale – 3. Allegro vivace non troppo
Maurice Ravel – Concertul în Sol pentru pian și orchestră
- Allegramente – 2. Adagio assai – 3. Presto
Claude Debussy – Trei schițe simfonice „Marea”
- Din zori până la amiază pe mare – 2. Joc de valuri – 3. Dialogul vântului cu marea
Moștenirea artistică a lui George Enescu (1881-1955) este bogată în lucrări camerale, simfonice și vocal-simfonice, dar au existat și creații ale sale neterminate, doar schițate unele, altele aproape finisate. Muzicologii și compozitorii au fost mereu preocupați de manuscrisele enesciene încercând să cunoască mai profund aria activității sale creatoare. Printre aceste manuscrise s-au aflat și cele două simfonii, a IV-a și a V-a, aparținând perioadei de după terminarea operei „Oedipe”.
Simfonia a IV-a, scrisă de Enescu în jurul anului 1934, a fost găsită terminată în schiță dar cu orchestrația realizată în proporție doar de 45%: prima parte în întregime, iar din cea de a doua numai 45 de măsuri. Descifrarea manuscrisului celor trei părți și apoi completarea instrumentației, poate și unele scurte adăugiri armonico-melodice au fost realizate de compozitorul Pascal Bentoiu, care a definitivat Simfonia a IV-a în 1996.
Ca în toate lucrările enesciene, materialul tematic incipient este foarte important pentru că acolo se elaborează fundamentul întregii tematici a simfoniei. Găsim aici și motive care ne amintesc de alte piese orchestrale ale compozitorului, dar și de „Oedipe”. Motivele se metamorfozează continuu, uneori nu le mai recunoști, doar simți înrudirile și marca inconfundabilă a stilului enescian. Simfonia a IV-a are o atmosferă foarte frământată, cu tente dramatice intense, mai ales în prima parte. În cea de a doua, temele mai fragmentate, ca niște întrebări tânguitoare, aduc și unele momente mai luminoase prin lirismul lor. Finalul este viguros, oarecum optimist, și triumfător. Părțile se continuă fără pauze.
Concertul în Sol pentru pian și orchestră de Maurice Ravel (1875 – 1937) a apărut în 1931, la puțin timp după Concertul pentru mâna stângă și orchestră. Iată ce spunea compozitorul într-un interviu din acel an: „…muzica unui concert poate fi veselă și strălucitoare și nu trebuie să pretindă profunzime sau să urmărească efecte dramatice”… De altfel, la început, Ravel dorea să-și intituleze lucrarea „Divertisment”, în cele din urmă însă a apelat la o structură apropiată de concertul tradițional în trei părți, făcând însă multe abateri de la formulele consacrate. Materialul tematic al Concertului în Sol a avut trei surse de inspirație: muzica populară bască și spaniolă (cunoscută de la mama sa, de origine bască și care a trăit mult timp în Spania), jazzul care începuse să se audă tot mai des în cafenelele pariziene dar pe care Ravel îl cunoscuse și în călătoria sa în S.U.A. (1928) și, nu în ultimul rând, muzica lui Mozart și a lui Saint-Saëns, pe care a luat-o ca model, după cum el însuși mărturisea.
Tema cu care se deschide concertul este o sprintenă melodie în stil basc intonată de flautul piccolo, iar cea de a doua, redată de pian în tonuri meditative, sugerează jazzul. Comentariul ce urmează antrenează mult suflătorii de lemn, trompeta și cornii, iar mai apoi harpa. De o mare frumusețe și interiorizare apare partea a doua debutând cu un lung solo de pian, o depănare plină de poezie, într-un stil ce evocă muzica Barocului. Finalul, un rondo liber, vine cu un mare contrast, un adevărat foc de artificii în care și instrumentele orchestrei, dar mai ales pianul demonstrează o virtuozitate sclipitoare.
Creația lui Claude Debussy (1862 – 1918) abundă în imagini inspirate de natură și acest lucru explică până la un punct faptul că a fost asociată curentului impresionist, prezent în pictura timpului.
Cine ascultă cele Trei Schițe simfonice „Marea”, compuse de Debussy între anii 1903 și 1905, se simte imediat introdus în peisajul acvatic. Fără îndoială însă, nu este vorba de o redare naturalistă, rece și obiectivă. Compozitorul iubea marea ca pe o ființă vie, astfel că îi scria unei cunoștințe: „ Marea a fost foarte bună față de mine, mi-a arătat toate rochiile ei. Sunt și acum cu totul amețit…Trebuie să desăvârșesc orchestrația care este tumultuoasă ca și marea (cu toate scuzele acesteia din urmă, pentru comparație)”. Și altă dată, tot Debussy spunea că muzica : „nu încearcă să imite, ci mai degrabă să capteze sentimentele invizibile ale naturii”.
Mulți comentatori au declarat că aceste Schițe ar fi trebuit să se intituleze „Simfonia mării” și că tripticul este gândit într-adevăr ca o simfonie: în părțile extreme se dezvoltă un bogat material tematic, iar în cea mediană se schițează un Scherzo. Formele sunt însă libere și deschise. Motivele, în general scurte, se risipesc și se contopesc permanent în spațiul larg al orchestrei, îmbinările instrumentale mereu schimbătoare evocând ipostazele atât de diverse ale mării. Ritmurile sunt de asemenea extrem de plastice, cu zvâcniri și unduiri aidoma mișcării valurilor. Sunt și teme largi, generoase, care ne duc gândul spre orizontul larg, nesfârșit parcă, al peisajului marin.
Olga Grigorescu
