PROIECTUL ENESCU
NICOLAS DAUTRICOURT vioară
VALENTIN ȘERBAN vioară
RĂZVAN POPOVICI violă
VALENTIN RĂDUȚIU violoncel
CAPRICCIO QUARTET
George Enescu – Aubade pentru trio de coarde
Jules Massenet – Méditation din opera Thaïs (aranjament pentru vioară și coarde: N. Dautricourt)
Béla Bartók – Selecțiuni din Duete op. 44 pentru două viori
Eugène Ysaÿe – Sonata nr. 3 op. 27 în re minor, Ballade pentru vioară solo
- Lento molto sostenuto – 2. Allegro in tempo giusto e con bravura
George Ioan Păiș – Amintire deformată, p.a. (lucrare câștigătoarea a Concursului de Compoziție organizat de Institutul Francez din România și firma Château Pape Clément)
Gabriel Fauré – Élégie op. 24 în do minor (versiune pentru violoncel și coarde: N. Dautricourt)
Maurice Ravel – Pavana pentru o infantă defunctă (aranjament pentru coarde: N. Dautricourt)
George Enescu – Octuor op. 7 în Do major
- Très modéré – 2. Très fougueux – 3. Lentement – 4. Mouvement de valse bien rythmée
Aniversarea a 30 de ani de căsătorie a suveranilor României, Carol I și Elisabeta a fost ocazia pentru care George Enescu (1881-195) a compus în 1899 trioul de coarde Aubade. De mici dimensiuni, cu o durată de aproximativ cinci minute, opusul stă, după cum sugerează și titlul, sub semnul iubirii, aubada (opusă serenadei – „aube” înseamnă în franceză „zori”) fiind un cântec de dragoste, cu rădăcini în tradiția trubadurilor provensali, intonat de îndrăgostiți la despărțirea în zorii zilei. În a doua jumătate a piessei, Enescu include și un fragment din Imnul Regal al României, intonat la violă. De altfel, Trioul Aubade se deschide cu o temă jucăușă, veselă, de sorginte folclorică, ce trece de la vioară la violă, într-un permanent dialog elegant și radios, în timp ce violoncelului îi revine rolul de fundal, ecou al instrumentelor de acompaniament specifice erei trubadurilor.
Plasată de Jules Massenet (1842-1912) ca intermezzo între două scene ale actului al II-lea al operei sale Thaïs, Meditația, în original pentru vioară și orchestră, este unul dintre cele mai inspirate și cunoscute solo-uri instrumentale din întreaga literatură lirică. Dificultatea acestei adevărate arii fără cuvinte nu constă în provocarea tehnică, ci în capacitatea solistului de a jongla convingător cu paleta emoțională a partiturii, care te poartă, odată cu linia sa melodică amplă și șerpuitoare, de la senin, senzualitate și visare și până la tensiune dramatică, pentru a reveni la visare, în cea mai rafinată cheie a romantismului francez.
Într-o notă redactată pentru prima audiție absolută a Duetelor sale BB 106 pentru viori, Béla Bartók (1881-1945) a specificat că scopul lui a fost acela „de a asigura lucrări accesibile elevilor din primii ani de studiu, lucrări în care simplitatea naturală este combinată cu caracteristicile melodice și ritmice ale muzicii folclorice”. Într-adevăr, majoritatea duetelor au la bază surse ale tradiției sonore sârbești, rutene, maghiare, slovace, arabe și române sau sunt chiar recreări în spirit folcloric. Gândirea modală guvernează întreaga colecție, un modalism complex, în maniera lui Bartók, ajungând în unele cazuri inclusiv la polimodalismul ce conferă densitate expresivă și o tensiune aparte discursului sonor. Forma fiecărui duo este, în general, simplă, respectând spontaneitatea și structura minimalistă a sursei folclorice. În schimb, abundă profilurile ritmice asimetrice, efectele de percuție, sincopele, tehnica dublelor coarde și alte procedee care, împreună, contribuie la caracterul plastic și extrovertit al acestor duete semnate de Béla Bartók.
Fiecare dintre cele șase sonate pentru vioară solo compuse în 1923 de Eugène Ysaÿe (1858 – 1931) îi este dedicată câte unui violonist marcant în epocă, reflectându-i, totodată, personalitatea interpretativă: Jószef Szigeti, Jacques Thibaut, George Enescu, Fritz Kreisler, dar și discipolului său, Mathieu Crickboom și tânărului virtuoz spaniol Manuel Quiroga. Ciclul este, de asemenea, o replică afectuoasă la celebrele sonate bachiene pentru vioară solo, de care Ysaÿe a fost mereu legat. Structurată într-o singură mișcare, Sonata nr. 3 în re minor, subintitulată Ballade, dedicată lui George Enescu, este divizată în două secțiuni, una lentă, intonată, după indicația compozitorului In modo di recitativo, și cealaltă, rapidă și energică. Spre deosebire de celelalte cinci, este cea mai modernă dintre toate, aici Ysaÿe lăsând frâu liber inspirației – un omagiu nu doar la adresa violonistului dar și compozitorului George Enescu. Găsim, astfel, în această sonată, sonorități la granița atonalismului, scări pentatonice specifice impresionismului, cromatisme sinuoase dar și linii virtuoze romantice care îți taie răsuflarea.
Piesa Amintire deformată de George Ioan Păiș (n. 1994) este un omagiu la adresa Octetului enescian, pe care încearcă să îl reconstruiască prin tot soiul de alterări și transformări, uneori chiar deformări tematice. Așa cum declară însuși compozitorul: „Lucrarea se desfășoară ca o pendulare între diverse citate reconfigurate, momente solistice frenetice și secțiuni motorice de tutti, încărcate de vitalitate și mult neastâmpăr ritmic – cumva indirect inspirat de fervoarea ritmică a muzicilor tradiționale ce l-au inspirat în numeroase rânduri și pe Enescu. Deși am încercat să dau lucrării un caracter de sine stătător cred că aceasta își arată adevărata valoare în poziția de pseudo-uvertură la capodopera enesciană și ca un sincer omagiu muzical”.
Elegia op. 24 de Gabriel Fauré (1848-1924) în omagiu lui George Enescu a fost o lucrare de succes în timpul vieții compozitorului francez și rămâne și în momentul de față una dintre puținele sale realizări ce se mai cântă relativ constant. Inclusiv la prima audiție cu public din decembrie 1883, lucrarea a fost primită entuziast, poate în primul rând grație eficienței expresive și clarității formale, atribute ce trimit cu gândul la o paralelă cu Meditația din opera Thaïs de Massenet: o primă secțiune meditativ-introspectivă, urmată de o parte mediană culminând furtunos și de o reîntoarcere la caracterul inițial, elegiac, totul mizând pe o remarcabilă calitate vocală a discursului solistic.
„Nu este o lamentație funerară pentru un copil defunct, ci o evocare a unei pavane pe care o mică prințesă, din alte timpuri, ar fi dansat-o la curtea spaniolă” spunea Maurice Ravel (1875-1937) despre lucrarea Pavana pentru o infantă defunctă, scrisă în 1899. Destinată inițial pianului, piesa a fost interpretată în primă audiție de prietenul său apropiat, Ricardo Viñes în primăvara anului 1902 și a cucerit imediat publicul. Prin simplitatea gravă a melodiei și a acompaniamentului, lucrarea se plasează în puternic contrast cu texturile strălucitoare pe care Ravel deja începuse să le exploreze în acea perioadă. Pavana este un vechi dans de curte, cu origini în Italia secolului al XVI-lea, ai cărui pași sunt lenți, cu caracter de ritual, potriviți pentru începutul ceremoniilor formale aristocratice. Cu sonoritățile sale trimițând departe în trecut dar și cu disonanțele sale colorate, Pavana pentru o infantă defunctă, rămâne una dintre cele mai elegante recreări din perspectivă neoclasică, a unui peisaj din alte timpuri.
Deși l-a văzut drept o lucrare de tranziție, Octetul op. 7 în Do major pentru coarde, compus de George Enescu la doar 19 ani, rămâne o piatră de hotar nu doar a creației sale, ci a întregului repertoriu cameral al secolului XX. O construcție de geniu care îi afirmă vocea componistică deja matură și extraordinara măiestrie contrapunctică, pentru că gândirea polifonică domină întreaga lucrare, fără ca expresivitatea sa să fie vreo clipă afectată.
Octetul are patru părți care formează împreună o uriașă formă de sonată, prima constituind expoziția, următoarele două – dezvoltarea iar finalul luând alura reprizei. Cel puțin 12 teme traversează opusul, șase doar în prima mișcare, o parte dintre ele purtând cu sine o inconfundabilă dar fină amprentă românească și formând baza unei unități timbrale perfecte, cu o permanentă schimbare a paletei coloristice. Enescu i-a mărturisit mai târziu lui Bernard Gavoty, cât de greu i-a fost să construiască acest eșafodaj complex fără ca niciuna dintre mișcările sale să nu se fisureze: „Un inginer care își înalță primul său pod suspendat peste un râu nu simte mai multă angoasă decât am simțit eu scriind această partitură”. Rezultatul impresionează prin arhitectură, inventivitate melodică, textură bogată, virtuozitate și, mai ales, forță emoțională perfect gradată și echilibrată ca intensitate afectivă pe tot parcursul partiturii.
Articol realizat de Ioana Marghita
