ORCHESTRA „CONTROCORRENTE”
ANDREAS STAIER clavecin
Wilhelm Friedemann Bach (1710–1784) „Sinfonia” în Re major Fk 64 (1755)
Allegro e maestoso – Andante – Vivace
Johann Sebastian Bach (1685-1750) Concertul nr.4 în La major pentru clavecin și orchestră, BWV 1055 (probabil 1721)
Allegro – Larghetto – Allegro ma non tanto
ANDREAS STAIER clavecin
J S. Bach Preludiul și Fuga în Mi major BWV 878 din Clavecinul bine temperat, vol. II (1742).
- S. Bach Concertul Brandenburgic nr. 4 în Sol major, BWV 1049 (1721)
Allegro – Andante – Presto
ALIFA BAKIEVA vioară
EMILIANO RODOLFI, ALESSANDRO NAASELLO flauto dolce
Carl Philipp Emanuel Bach (1714–1788) Concert în Fa major pentru două clavecine și orchestră Wq. 46 (1740)
Allegro – Largo e con sordino – Allegro assai
Soliști : ANDREAS STAIER şi LUCA QUINTAVALLE
- S. Bach Concertul Brandenburgic nr.5 în Re major BWV 1050 (1721)
Allegro – Affetuoso – Allegro
LUCA QUINTAVALLE clavecin
EMILIANO RODOLFI flauto traverso
ALFIA BAKIEVA vioară
Johann Christian Bach (1735–1782) „Sinfonia” în sol minor Op. 6 nr. 6 (1770)
Allegro – Andante più tosto adagio – Allegro molto
Instrumentiști:
ALFIA BAKIEVA, MARIA GROKHOTOVA, HERIBERTO DELGADO vioara I
MAURO MASSA, BEATRICE SCALDINI vioara a II-a
ANDREA VASSALLE violă
CATHERINE JONES violoncel
DAVIDE NAVA contrabas
EMILIANO RODOLFI oboi I, flauto dolce I flauto traverso solo și flaut II
ROBERTO DE FRANCESCH flauto traverso I și oboi II
ALESSANDRO NASELLO fagot și flauto dolce II
ALESSANDRO DENABIAN, LUCA MEDIOLI corn
LUCA QUINTAVALLE clavecin
Bach și fiii săi se situează de o parte și de alta a unui prag virtual care desparte două epoci: Barocul și Clasicismul. Este desigur cazul cel mai frapant de divergență stilistică între generațiile succesive ale aceleiași familii.
Dar divergența apare atunci când comparăm creațiile polifonice ale bătrânului Bach cu opusurile tardive ale fiilor săi celor mai inovatori, Philipp Emanuel și Johann Christian. Dacă mergem însă pe firul vremii, transformarea, oricât ar fi fost ea de spectaculoasă, s-a produs treptat și concertul formației Controcorrente ne înfățișează tocmai fazele tranzitorii ale acestui proces, în care predomină formele de sonată monotematică și de concerto grosso. A trebuit să apară geniul haydnian pentru a face pe deplin trecerea spre gândirea muzicală clasică.
Bach a avut, de la cele două neveste ale sale, 20 de copii din care au trăit însă doar jumătate – 6 băieți și 4 fete. Fetele desigur nu au făcut carieră muzicală iar dintre băieți, unul a murit tânăr înainte de a se putea afirma iar altul era handicapat. Numai patru au devenit compozitori iar concertul de față ni-i prezintă pe cei mai importanți trei: Wilhelm Friedemann, Philipp Emanuel și Johann Christian.
Friedemann Bach a lucrat un timp la Dresda după care s-a lansat într-o carieră – eșuată în final – de liber profesionist. El este reprezentat în acest concert cu o „sinfonie”, termen care avea și sens de uvertură. Sinfonia în Re major prefața o cantată pentru prima zi de Rusalii și a fost compusă în 1755, cinci ani după moartea lui Bach-tatăl. Piesa are trei părți: allegro-ul inițial în formă de sonată cu o singură temă, mișcarea centrală evocând structura și opoziția concertino-tutti ale concertului grosso și finalul rapid în formă de rondo.
Philipp Emanuel a fost muzicianul de curte al regelui Frederic al II-lea al Prusiei, dar Concertul în Fa major pentru două clavecine este o lucrare de tinerețe, pe care a compus-o încă pe când trăia tatăl său, în 1740. Ca structură și tratarea instrumentelor, este vorba de un concerto grosso, dar deosebit de complex și diversificat ca expresie, mergând de la euforia virtuoză a părților rapide la accentele aproape funebre din mișcarea lentă. Philipp Emanuel rămâne incontestabil cel mai original și mai profund dintre fiii lui Bach, inovator în domeniul formei și al orchestrației, dotat cu o inepuizabilă inventivitate pe toate planurile. Chiar și acest concert, scris la 26 de ani, este o creație de mare anvergură cu surprinzătoare profunzimi de expresie.
Johann Christian a fost contemporan cu Haydn și, pentru câteva luni, profesorul de compoziție al micului Mozart, venit cu tatăl său în turneu la Londra. În scurta lui viață – doar 47 de ani – Christian s-a bucurat de o mare celebritate, poate și pentru că a cultivat stilul galant la modă în epocă. Sinfonia în sol minor este mai aproape de tiparul simfoniei clasice decât lucrările din acest concert ale fraților săi – allegro-ul inițial are cele două teme contrastante caracteristice pentru forma de sonată. Fiind scrisă într-o tonalitate minoră, sinfonia ne înfățișează latura meditativă, ușor melancolică a compozitorului. Este o muzică plăcută, elegantă dar fără mare profunzime.
Concertele bătrânului Bach (1685-1750) ne duc în cu totul altă lume. O melodică bazată pe figurații care curg în șuvoi continuu, fără respirații minute în șir, linii melodice care se deapănă simultan și se împletesc. E un tip de discurs total diferit de cel clasic, un discurs fascinant prin potențialul cantabil pe care Bach a știut să i-l insufle.
Cele patru concerte ale sale din programul de astăzi au toate câte trei mișcări: două rapide încadrând una lentă
Concertul în La major pentru clavecin și orchestră a fost scris la Köthen, probabil în 1721. Se presupune că ar fi prelucrarea unui concert pierdut pentru oboi și adoptă modelul concertului grosso italian, în care unul sau mai mulți soliști dialoghează cu orchestra. Forma este de tipul rondoului, cu un element fix numit riturnel în alternanță cu o serie de divertismente. Acestea pot avea câte o temă proprie sau pot fi pur și simplu dezvoltări ale riturnelului. Bach înclină spre această de a doua variantă, pe care o găsim în prima parte a Concertului în La major.
În partea a doua, care e cea mai interesantă, lucrurile se complică. Riturnelul și divertismentele nu se află decât la orchestră în timp ce clavecinul se lansează într-o lungă improvizație complet independentă. Există chiar un contrast total între gamele rapide ale solistului și salturile mari în ritm legănat de siciliană ale grupului de coarde. Sunt două lumi care evoluează fiecare pe cont propriu și totuși într-o armonie desăvârșită.
Finalul rapid adoptă, spre deosebire de mișcările anterioare, cealaltă variantă structurală, cu divertismente diferite – mai blânde, mai domoale – față de riturnelul trepidant.
Cea mai cunoscută lucrare de Bach, care n-a căzut în uitare după moarte sa, a fost culegerea de preludii și fugi Clavecinul bine temperat, considerată manual didactic și păstrată în uz – Beethoven învățase după ea și o știa pe dinafară. Bach o scrisese pentru clavecinele cu acordaj modern cu tonurile și semitonurile egale între ele – „temperate”. „Clavecinul” e format de fapt din două culegeri alcătuite una la Köthen (1722) și alta la Leizig (1742). Preludiul și fuga în Mi major BWV 878 din cea de a doua sunt mai puțin cunoscute. Preludiul are forma de sonată monotematică – asemenea majorității sonatelor lui D. Scarlatti – iar fuga pe 4 voci e concepută simplu, elementul cel mai caracteristic fiind motivul inițial de 6 sunete al subiectului.
Se împlinesc anul acesta fix trei secole de când Bach a adunat într-o culegere șase concerte ale sale pentru a le oferi markgrafului de Brandenburg. Dedicația e datată: Köthen, 24 martie 1721. Peste o săptămână, la 31 martie, Bach împlinea 36 de ani.
În culegerea destinată markgrafului, Bach a reunit cele mai importante concerte compuse de el în ultimii ani. Le-a copiat pe curat cu mâna lui, ceea ce a antrenat automat o serie de retușuri și chiar intervenții substanțiale, ca în cazul celui de al cincilea concert. De altfel, acesta – după părerea muzicologilor – ar fi fost ultimul compus.
Este un triplu concert pentru flaut, vioară, clavecin și orchestră – clavecinul are însă rolul principal copleșindu-și partenerii. El se manifestă spectaculos în cadența de virtuozitate de la sfârșitul părții I, înaintea ultimului tutti orchestral. Concertul este monumental nu atât prin dimensiuni – ține doar 20 de minute – cât prin suflul care îl animă, în special în ce privește prima mișcare încununată de uriașa cadență, în care debitul se intensifică progresiv până la un adevărat vârtej care-ți taie răsuflarea.
De notat că în partea lentă cântă numai soliștii, fără orchestră.
Și Brandenburgicul nr. 4 este un triplu concert având ca soliști două flaute și o vioară. Este o muzică de mare farmec, al cărei centru de greutate cade nu pe primele mișcări ci pe final, care e o fugă. Dar la Bach, fugile sunt cantabile. Oricât de complexă și sofisticată ar fi scriitura, discursul e expresiv și spontan, are firescul unei improvizații, mai ales când vioara se lansează în demonstrații de virtuozitate într-un pur stil improvizatoric. Bach a fost neîntrecut în a „ascunde meșteșugul prin meșteșug” și acesta a fost poate secretul geniului său.
Articol realizat de Alice Mavrodin
