LES ARTS FLORISSANTS
WILLIAM CHRISTIE dirijor
Georg Friedrich Händel – opera Partenope HWV 27
Soliști: Membrii Academiei pentru tineri cântăreți de muzică barocă Le Jardin des Voix
ANA VIEIRA LEITE Partenope (soprană)
HUGH CUTTING Arsace (contratenor)
ALBERTO MIGUELEZ ROUCO Armindo (contratenor)
JACOB LAWRENCE Emilio (tenor)
HELEN CHARLSTON Rosmira / Eurimene (mezzosoprană)
MATTHIEU WALENDZIK Ormonte (bas)
Uriașa creație a lui Georg Friedrich Händel (1685 – 1759) este dominată de muzica vocală: 42 de opere, 25 de oratorii, mai mult de 120 de cantate, ode, serenade, triouri, duete. Händel a compus opere încă din perioada tinereții când se afla la Hamburg, dar interesul său pentru acest gen s-a intensificat odată cu șederea în Italia (1706 – 1710) unde a cunoscut compozitori de prim rang ai acelor timpuri și unde a asimilat genul preferat și foarte răspândit în întreaga Europă de atunci, opera seria.
Stabilit la Londra în 1712, continuă să compună opere în stil italian care se bucură de mare succes. Apariția genului comic, opera buffa – iar în Anglia, în 1728, popularitatea crescândă a ceea ce s-a numit „Beggar’s Opera” (Opera cerșetorilor) – l-a convins pe Händel să abordeze și el un gen mai ușor, cu subiect mai simplu și nuanțe de umor. Așa a apărut opera Partenope pe un libret adaptat după cel al italianului Silvio Stampiglia, pe care compusese cu ani în urmă și Antonio Caldara. Händel se gândise mai demult la acest subiect, dar managerii companiei Academia Regală de Muzică nu l-au acceptat ca fiind prea frivol (?!). Premiera operei lui Händel a avut loc la Londra, în februarie 1730, cu o nouă companie.
Deși a fost trecută tot în rândul operelor seria, Partenope are pe parcursul său destul de lung – trei acte –, arii da capo mai scurte, mai multe ansambluri și o participare orchestrală consistentă.
Uvertura cu care începe opera este, ca de obicei la Händel, în stil francez, cu un episod lent, majestuos, acordic, urmat de un altul rapid, polifonic, mai concentrat. Cele două se repetă, dar înainte de intrarea cântăreților, mai intervine un moment orchestral scurt.
Primul act se petrece în castelul reginei Neapolelui, Partenope. La început are loc o petrecere unde musafirii îi aduc omagii suveranei – le auzim într-un cor scurt. Printre musafiri se află Arsace, prinț din Corint, și Armindo, prinț din Rodos. Amândoi sunt pretendenți la mâna Partenopei; primul este îndrăzneț și sigur pe el, cel de al doilea, mai timid și mai retras. Apare însă și un al treilea pretendent, Eurimene, care, de fapt, este prințesa Rosmira din Cipru, deghizată în bărbat, fosta iubită a lui Arsace. Ea a venit aici pentru a se răzbuna pe fostul ei logodnic și, așa cum vom vedea mai departe, pentru a-l despărți de Partenope și a-l recuceri. Arsace o recunoaște imediat, chiar sub hainele bărbătești, suportă acuzațiile ei pentru înșelăciune și promite să nu-i divulge adevărata înfățișare. Apoi Eurimene îl descoase pe Armindo și își dă seama că el o iubește cu adevărat pe Partenope, dar nu are curajul să-și declare sentimentele întrucât e convins că ea îl preferă pe Arsace. Iată însă că își face apariția și cel de al patrulea pretendent al Partenopei, prințul Emilio din Cuma. El este foarte bătăios și când regina îi refuză propunerea de căsătorie, o amenință cu războiul, căci venise însoțit de propria armată. Partenope nu se sperie de provocare și este gata să-l înfrunte cu propria armată, a cărei conducere i-o atribuie lui Arsace. Rosmira se va implica și ea în război, așa cum declară în aria ei împănată cu semnale de alămuri.
Actul al doilea începe tot cu un moment orchestral, o Sinfonie, mult mai scurtă aici. Ecouri de pe câmpul de luptă (trompete și bubuituri sugerate de coardele grave) apar în orchestră printre intervențiile personajelor implicate în luptă, Partenope, Emilio, Armindo, Arsace, Rosmira. Victoria îi revine Partenopei și armatei ei, iar Emilio este dus la închisoare. Nu se așterne însă liniștea căci acum se ceartă Eurimene (Rosmira) cu Arsace, fiecare pretinzând că el l-a prins pe Emilio. Rezultatul – o provocare la duel a lui Eurimene către Arsace. Acesta din urmă este foarte ambarasat, căci nu poate duela cu o femeie, cu atât mai puțin cu fosta iubită (pe care, se pare, încă o mai iubește…)
Deznodământul se va produce desigur în actul al treilea când Eurimene îi spune Partenopei că a venit acolo ca să o răzbune pe Rosmira trădată de Arsace care-i promisese s-o ia de soție. Partenope înțelege atunci că Arsace e un prefăcut și că a curtat-o doar pentru averea și situația ei de regină. Ea îi dă acum atenție timidului, dar viteazului Armindo (care o și salvase într-o luptă). Până la urmă Arsace vrea s-o demaște totuși pe Rosmira și să rezolve situația cerând ca amândoi să se lupte în duel dezbrăcați până la brâu. Duelul nu mai poate avea astfel loc, Eurimene mărturisește adevărata sa identitate și toți se împacă. Emilio, iertat, va pleca acasă, iar cele două perechi, Partenope și Armindo, Arsace și Rosmira se vor căsători.
Țesătura barocă a subiectului i-a lăsat totuși posibilitatea lui Händel de a caracteriza plastic personajele. Partenope și Armindo apar în general cu ample volute melodice, mai lirice sau mai avântate, dar și cu multe înflorituri (mai ales la reluarea primului episod din ariile da capo), Emilio, cel războinic, Arsace, cu îndoielile lui între două iubite, și Rosmira, deseori geloasă și furioasă, sunt creionați cu fraze mai scurte, nervoase, agitate, întrerupte de pauze și multe salturi. În orice caz, rezerva de melodicitate și strălucirea, incredibilă aproape, a virtuozității vocale, asemenea unei scriituri instrumentale, par inepuizabile în opera lui Händel, care ne uimește de fiecare dată și ne încântă.
Articol realizat de Olga Grigorescu
