Ce ascultăm pe 26 septembrie la Sala Auditorium

WDR SYMPHONY ORCHESTRA COLOGNE CHAMBER PLAYERS

Program:

Alexander Zemlinsky – Cvintetul de coarde în re minor

  1. Allegro – 1. Prestissimo, mit humor

George Enescu – Cvartetul de coarde op.22 nr.2 în sol major

  1. Molto moderato – 2. Andante molto sostenuto ed espressivo – 3. Allegretto non troppo mosso – 4. Con moto – Molto moderato, energico

Johannes Brahms – Cvintetul de coarde nr.2 op.111 în sol major

  1. Allegro non troppo, ma con brio – 2. Adagio – 3. Un poco Allegretto – 4. Vivace ma non troppo presto

150 de ani se împlinesc anul acesta de la nașterea compozitorului, profesorului și dirijorului austriac Alexander Zemlinsky (1871-1942), muzician care a reflectat numeroasele curente din perioada 1890-1940. A fost o personalitate cu mare influență în epoca sa, dar după ce s-a stins din viață, creația lui a rămas într-un con de umbră până în anii ʼ70. Astăzi, Zemlinsky este considerat unul dintre cei mai importanți compozitori ai secolului trecut. Aflat la granița dintre epoci și stiluri, a reușit să se remarce printr-un inconfundabil și bogat limbaj propriu. A fost influențat de Johannes Brahms (care l-a admirat la rândul său, recomandând editurii Simrock să îi publice o primă lucrare) și a fost prieten cu Arnold Schönberg, căruia i-a oferit lecții de contrapunct. Mai târziu, s-a căsătorit cu sora lui Schönberg. Zemlinsky a început să scrie Cvintetul de coarde în re minor în 1894, perioadă în care lucra de asemenea la o simfonie, un cvartet de coarde și un trio pentru clarinet, violoncel și pian. Primele două părți au fost încheiate în 1896, iar pentru următoarele două se pare că ar fi existat niște schițe care s-au pierdut. Prima parte este amplă, plină de pasiune, dramatism și episoade furtunoase, aflate în contrast cu intense momente lirice. Compozitorul depășește granițele muzicii de cameră și tinde spre sonorități orchestrale. Cea de-a doua parte, aparent scherzo-ul cvintetului, este plină de viață și atinge și ea, pe alocuri, amploarea sonorităților simfonice.

Cvintetul de coarde în sol major de Johannes Brahms (1833-1897) datează din ultimul deceniu de viață al compozitorului. În vara anului 1890, el plănuia să se retragă din activitate. Avea 57 de ani și muzica sa era foarte apreciată. Dar nimic nu pare mai dificil pentru un compozitor decât ideea de a trasa ultima bară dublă. Astfel încât, după câteva luni de odihnă, Brahms a mai scris diferite opusuri pentru clarinet și, în 1896, Patru cântece serioase – un cadou pentru Clara Schumann, care își trăia ultimele clipe. Lucrarea a fost inițial o schiță pentru cea de-a cincea simfonie și, deși s-a materializat într-un cvintet de coarde (cu două viole), păstrează amploarea sonorităților de tip simfonic. Exuberanța, eleganța și originalitatea stilului brahmsian se remarcă de-a lungul întregii partituri. Prima parte se deschide cu o amplă temă a violoncelului, cele două mișcări mediane au o atmosferă melancolică, meditativă, iar finalul revine la grandoarea primei părți. Descrisă adesea ca un „dans jovial”, ultima parte readuce în prim plan influențele ungare emblematice pentru creația lui Brahms.

Forma finală a Cvartetului de coarde nr.2 din creația lui George Enescu (1881-1955) datează din 1951, dar istoria lucrării a început cu mult înainte, având în vedere numeroasele versiuni găsite. Această adevărată capodoperă a repertoriului cameral este una dintre cele mai complexe creații enesciene și a fost concepută (așa cum procedase la 19 ani în privința Octetului op.7) ca o amplă formă de sonată. Cele patru părți sunt grupate, după cum remarcă Pascal Bentoiu, două câte două: primele sunt introspective, cu un delicat lirism, iar ultimele două prezintă o viziune extrovertită, „cântând lumina și gloria lumii exterioare”. Există de asemenea conexiuni motivice între părți și un caracter evolutiv: un eveniment sonor conduce spre următorul. Cvartetul a fost dedicat pianistei americane Elizabeth Sprague Coolidge, bine-cunoscută susținătoare a muzicii de cameră, pentru care au scris lucrări și Schönberg, Bartók, Webern sau Britten. Lucrarea se remarcă prin originalitatea ei în plan melodic, ritmic și timbral, precum și prin ingenioasa îmbinare între caracterul introvertit și cel extrovertit. Această originalitate și complexitate a cvartetului pot face dificilă pătrunderea în universul lui de la prima audiție și, așa cum notează Pascal Bentoiu, „el se cere ascultat și reascultat”.

Articol realizat de Andreea Kiseleff