Ce ascultăm pe 3 septembrie la Ateneul Român

Gustav Holst – Suita în Do major Sf.Paul op.29

1. Gigă, Vivace – 2. Ostinato, Presto – 3. Intermezzo, Andante con moto – 4. Finale (The Dragason), Allegro

Astor Piazzola – Estaciones Porteñas (Anotimpurile la Buenos Aires) ar. de Fabián Bertero

1. Verano Porteño (Vara la Buenos Aires 1965)
2. Invierno Porteño ( Iarna la Buenos Aires 1969)
3. Primavera Porteño (Primăvara la Buenos Aires 1970)
4. Otoño Porteño (Toamna la Buenos Aires 1970)

Piotr Ilici Ceaikovski ­– Souvenir de Florence (Amintire din Florenţa) op.70 –

1. Allegro con spirito – 2. Adagio cantabile e con moto – 3. Allegretto moderato – 4. Allegro con brio e vivace

Titlul original al suitei de Gustav Holst (1874–1934) a fost unul simplu: Suita în Do și este un opus foarte popular destinat orchestrei  de coarde, compus în 1913. Lucrarea a suferit mai multe modificări și și-a luat supranumele de Suita Sf. Paul de la școala de fete din Hammersmith din Londra, unde autorul a fost profesor de muzică între 1905-1934. În semn de recunoștință pentru studioul izolat fonic pe care școala l-a construit pentru a-și desfășura cu bine lecțiile, Holst a dedicat această suită Școlii de fete Sf. Paul.

Suita este alcătuită din 4 părți: o Jig – dans popular din Scoția și nordul Angliei, mai târziu și din Irlanda, care este caracterizat printr-un joc activ de picioare pe un ritm care alternează măsurile de 6 și 9 timpi Apare și o temă contrastantă care ulterior este mixată cu cea originală. Urmează un Ostinato rapid constând dintr-o temă principală, susținută de o vioară solo acompaniată cu formule ostinato de celelalte viori. Partea a treia este un Intermezzo – în manuscris figurează titlul de Dans, cu o vioară solistă acompaniată în pizzicato de celelalte coarde. Viola se va atașa viorii într-un duet, în final formația evoluând spre cvartet. Finalul utilizează melodiile The Dargason și Greensleeves. Prima este un dans popular din secolul al XVI-lea cu sonorități de baladă; numele provenit din anglo-saxonă desemnează o fată îmbrăcată în mătase dar și un pitic sau zână, toate legate de basm; a doua este un cântec tradițional englez tot din sec. al XVI-lea, pe care Holst îl tratează într-un contrapunct strict. Suita este o lucrare extrem de plăcută care a avut din start un mare succes.

Anotimpuri la Buenos Aires reprezintă un set de patru tangouri (tango nuevo) concepute inițial de Astor Piazzola (1921–1992) ca piese separate (scrise între 1965-1970) și nu ca suită,  dar pe care, cu timpul, însuși autorul le-a cântat împreună: Cuatro Estaciones Porteñas (cuvântul porteño îi indică pe cei născuți în Buenos Aires). Partitura inițială este scrisă pentru cvintet: vioară (violă), pian, chitară electrică, contrabas și bandonéon (un fel de acordeon mai mic), iar din punctul de vedere al scriiturii, introduce elemente de jazz, rock, politonalitate și improvizații specifice genului de tango nuevo. Ordinea pe care a dat-o Piazzola a fost: Toamna, Iarna, Primăvara și Vara, alta decât cea cu care suntem familiarizați de ciclul vivaldian. Ele sunt de fapt evocări pentru fiecare anotimp în parte, dar legătura cu Vivaldi s–a oprit aici. În 1999 violonistului Gidon Kremer i-a comandat compozitorului rus Leonid Desiatnikov un aranjament pentru vioară solo, orchestră de coarde și clavecin pentru a se „apropia” astfel de modelul vivaldian. Dar Desiatnikov a intervenit și mai mult, depășind o simplă re-orchestrație și a inclus 15 referințe sonore evidente din Anotimpurile lui Vivaldi în toate cele patru mișcări. Conform modelului baroc, a împărțit fiecare piesă în trei secțiuni, a inserat spre exemplu elemente din Iarna în Vara, având în vedere că anotimpurile sunt inversate în Emisfera Sudică etc. Acest mix de Baroc-italian cu Nuevo Tangou-ul Argentinian, într-o superbă orchestrație, structurată artistic și străbătută de ritmuri frapante și efecte armonice și sonore pline de inventivitate, realizează un ciclu concertant extraordinar pentru epoca modernă globală.

Amintire din Florența de Ceaikovski (1840–1893) este un sextet de coarde în re minor pentru 2 viori, 2 viole și 2 violoncele, care  a fost compus în vara anului 1890 și a fost dedicat Societății Camerale din St. Petersburg cu ocazia primirii autorului ca membru de onoare al acesteia. Este o lucrare tradițională în patru părți, care a fost notată în schiță cu prilejul unui sejur la Florența, unde Ceaikovski a compus și opera Dama de pică. Prima parte debutează cu o temă care are un caracter mai de grabă dramatic, în re minor, urmată de cea de a doua, lirică, de o mare simplitate și naturalețe, cele două fiind dezvoltate într-o formă de sonată. Mișcarea mediană construiește o atmosferă plină de romantism, de inocență, cu ajutorul unei teme expuse de vioara primă însoțită de acompaniament în pizzicato. Ea e urmată de interludii, reluarea revenindu-i violoncelului. Ultimele două părți, cu profiluri distincte, marcate însă ambele de elemente melodico-ritmice populare rusești, creează un mare contrast față de primele două. Dacă în partea a treia viola solo inițiază un parcurs la care se asociază treptat și celelalte instrumente. Partea a patra se dezlănțuie pe un ritm slav care însoțește melodia în diferitele combinații instrumentale.

Din punct de vedere tehnic instrumentiștii sunt foarte solicitați pentru că cei șase membri ai formației trebuie să sune ca o întreagă orchestră. Există și o variantă pentru orchestră de coarde care aparține violoncelistului și dirijorului Yuli Turkovski, fondatorul ansamblului I Musici de Montréal Chamber Orchestra în 1983. Fragmente din această lucrare au fost folosite în 2005 pentru baletul Anna Karenina în coregrafia lui Boris Eifmann.

Articol realizat de CORINA BURA