ORCHESTRA SIMFONICĂ A RADIODIFUZIUNII DIN BERLIN
VLADIMIR JUROWSKI dirijor
Anatol Vieru Memorial op. 118
Anatol Vieru (1926 – 1998) a compus Memorial-ul op. 118 în 1990, pentru a marca 50 de ani de la pogromul de la Iași, din iunie 1941. Un eveniment căruia artistul, născut la Iași, i-a supraviețuit; avea 15 ani atunci și până înspre sfârșitul vieții nu a abordat acest subiect. A făcut-o în această partitură, a cărei premieră a avut loc în 4 iunie 1991 la Beersheba, în Israel, în interpretarea Orchestrei Sinfonietta dirijate de Mendi Rodan (șeful de orchestră fiind el însuși unul dintre supraviețuitorii tragediei de la Iași).
Igor Stravinski Concertul pentru pian și instrumente de suflat
În 6 aprilie 2021 s-au împlinit 50 de ani de la trecerea în eternitate a lui Igor Stravinski (1882 – 1971), artist omagiat în actuala ediție a Festivalului Internațional George Enescu prin interpretarea multora dintre opusurile sale.
Concertul pentru pian și instrumente de suflat a fost compus de Stravinski în timpul perioadei petrecute în Franța. Prima audiție a opusului a avut loc la Paris, în 1924, cu Serge Koussevitzky dirijor și compozitorul solist. Stravinski justifica alegerea aparent neobișnuită a combinației timbrale pian – instrument de suflat astfel: „instrumentele de suflat mi se par mai potrivite decât alte instrumente pentru că redau o anumită rigiditate a formei pe care o am în minte… diferența de volum a acestor instrumente face mai evidentă arhitectura muzicală.” Concertul pentru pian și instrumente de suflat marchează începutul unei noi perioade de creație pentru Stravinski – așa-numita perioadă neo-clasică. Această schimbare estetică se manifestă, între altele, prin însușirea unor forme specifice secolului al XVIII-lea, precum și prin accentul pus pe pian și pe instrumentele de suflat, acestea fiind, în viziunea compozitorului, capabile să redea claritatea unei muzici absolute, liberă de orice fel de asocieri făcute în afara ei.
Solistă: pianista YEON-MIN PARK – câștigătorea Concursului Internațional George Enescu 2020/2021
Concertul are trei părți:
- Largo – Allegro – Maestuoso
- Larghissimo
- Allegro – Agitato – Lento – Stringendo
Dmitri Șostakovici Două piese pentru octet de coarde op. 11 (versiune pentru orchestră de coarde)
Încă student când a compus această partitură camerală, Dmitri Șostakovici (1906 – 1975) o gândise inițial într-o formă amplă, de dublu cvartet de coarde în cinci mișcări; schițase deja un Preludiu și o fugă. Cum s-a transformat acest mare proiect într-un opus format din două scurte piese? Motivul a fost faptul că artistul lucra la acest op. 11 în același timp în care compunea și prima sa Simfonie, în decembrie 1924, iar partitura simfonică a avut întâietate în procesul de creație. Atunci când compozitorul a revenit asupra octetului, în iulie 1925, planurile de construcție muzicală s-au schimbat, Șostakovici renunțând la fugă și scriind un scherzo în continuarea preludiului. Op. 11 este dedicat memoriei unui tânăr prieten al compozitorului, Vladimir Kurchavov, un poet talentat care a murit timpuriu, de tuberculoză.
- Preludiu. Adagio
- Scherzo. Allegro molto
Paul Hindemith Simfonia Mathis der Maler
Compuse concomitent, între anii 1933 și 1934, opera și simfonia Mathis der Maler (Mathis pictorul) au în centru viața pictorului de secol XVI Matthias Grünewald; acesta abandonează arta pentru a lupta în Războiul Țăranilor, în Germania. Dezamăgit de companionii săi rebeli, Grünewald ajunge totuși să realizeze că și-a trădat cel mai prețios dar și, în urma unei viziuni pe care o are, revine la obligația sa divină, pictatul.
Subiectul nu a fost ales întâmplător de compozitor. Asemenea lui Grünewald, Paul Hindemith (1895 – 1963) căuta libertatea de expresie artistică într-un mediu represiv; dacă pictorul trăise perioada Reformei protestante, muzicianul se confrunta cu ascensiunea naziștilor. Iar alegoria prezentată nu era menită să fie pe placul noilor puteri. După premiera de succes, la Berlin, în martie 1934, cu Wilhelm Furtwängler dirijor, lucrurile nu au făcut decât să se înrăutățească. Furtwängler a încercat să își folosească influența în presă, însă fără succes; curând autoritățile culturale naziste, conduse de Joseph Goebbels (ministrul propagandei), au interzis creaţia, denunțându-l pe compozitor drept „bolșevist” și „ne-arian”. Paul Hindemith şi-a luat o perioadă prelungită de concediu de la Conservatorul din Berlin, unde preda de opt ani şi de unde mulţi dintre colegii săi, de asemenea evrei, fuseseră deja daţi afară. În cele din urmă a demisionat, în martie 1937. A locuit o perioadă în Elveția, dar în 1940, la scurt timp după izbucnirea războiului, s-a mutat în SUA, primind cetăţenia americană şase ani mai târziu. A primit numeroase invitații de a preda și, în cele din urmă, a fost numit profesor de muzică la Universitatea Yale. A primit, de asemenea, comenzi prestigioase și a devenit unul dintre cel mai des cântaţi compozitori contemporani. Deşi intenţiona să rămână în SUA, după ce i s-a acordat o catedră la Universitatea din Zürich, Hindemith s-a întors în Elveția în 1953, rămânând aici tot restul vieții sale.
Simfonia Mathis der Maler a lui Hindemith se bazează pe teme din opera cu același titlu a compozitorului, deși simfonia a fost compusă de fapt înainte ca opera să fie finisată. Pentru acest opus simfonic Hindemith s-a inspirat din seria de picturi pe care Grünewald o realizase pentru altarul mănăstirii Isenheim din Alsacia. Astfel, fiecare dintre cele trei părți ale partiturii reflectă una dintre cele trei imagini. Muzica are următoarele indicații:
- Engelkonzert (Concert angelic)
- Grablegung (Înmormântare)
- Versuchung des heiligen Antonius (Ispita sfântului Anton)
Articol realizat de Irina Vasilescu
