ORCHESTRA PHILHARMONIA DIN LONDRA
CORUL ACADEMIC RADIO
SANTTU-MATIAS ROUVALI dirijor
CIPRIAN ȚUȚU dirijorul corului
NEMANJA RADULOVIĆ vioară, laureat al Concursului Internațional „George Enescu” 2001
Program:
Béla Bartók – Suita de dansuri Sz. 77
- Moderato
- Allegro molto
III. Allegro vivace
- Molto tranquillo
- Comodo
- Finale. Allegro
Serghei Prokofiev – Concertul pentru vioară și orchestră nr. 2 în sol minor op. 63
- Allegro moderato
- Andante assai
III. Allegro ben marcato
George Enescu – Simfonia a III-a op. 21 în Do major
- Moderato, un poco maestoso
- Vivace, ma non troppo
În 1923, orașul Budapesta, devenit în timp o importantă zonă metropolitană a Europei, celebra 50 de ani de la fuziunea dintre Buda și Pesta, situate pe cele două maluri ale Dunării. Buda era orașul vechi, cu reședințe aristocratice fermecătoare, iar Pesta, centrul comercial în care locuiau oamenii din clasa de mijloc și clasa muncitoare. Pentru a marca aniversarea nașterii orașului Budapesta, autoritățile au organizat un concert fastuos, pentru care marii compozitori ai țării (Ernö Dohnányi, Béla Bartók și Zoltán Kodály) au fost invitați să scrie câte o lucrare. Concertul Orchestrei Societății Filarmonice din Budapesta (cu Ernö Dohnányi dirijor) a avut loc în 19 noiembrie 1923.
Lucrarea scrisă de Bartók (1881-1945), compozitor născut la Sânnicolau Mare în același an cu Enescu (1881), a fost Suita de dansuri Sz. 77. Aceasta nu a avut însă prea mare succes, după cum menționa autorul: „Suita mea de dansuri a fost atât de prost interpretată încât nu a putut obține niciun succes semnificativ. În ciuda simplității sale, există câteva momente dificile, iar muzicienii Filarmonicii noastre nu erau suficient de maturi. Timpul alocat repetițiilor a fost, ca de obicei, mult prea scurt, astfel încât interpretarea a fost ca o lectură la vedere, și încă una slabă”. Doi ani mai târziu, Suita a fost interpretată din nou, în cadrul Festivalului organizat de Societatea Internațională pentru Muzică Contemporană din Praga, cu Filarmonica Cehă și dirijorul Václav Talich și a fost primită de această dată cu entuziasm, fiind cântată ulterior în toată Europa.
„Suita de dansuri a fost rezultatul cercetărilor mele și al dragostei pentru muzicile tradiționale”, spunea compozitorul. Lucrarea se cântă fără pauze, dar conține șase secțiuni unite de o ritornelă în caracter maghiar. Primele două mișcări sunt scrise în spiritul dansurilor de origine maghiară, cu sonorități și ritmuri incisive și tente grotești (fagoturi în primul dans, tromboane și trompete în următorul). Cel de-al treilea dans este inspirat de sonorități tradiționale românești din Valahia, cu o primă temă la fagot, sugerând cimpoiul). Cel de-al patrulea dans are inflexiuni arabe și aduce o atmosferă de liniște amenințătoare, în contrast cu dansul țărănesc următor, cu ecouri arhetipale, iar finalul este o sinteză a caracteristicilor tematice și ritmice din dansurile anterioare.
Serghei Prokofiev spunea despre Concertul său pentru vioară și orchestră nr. 2 în sol minor op. 63: „Numărul locurilor în care am scris Concertul arată viața de nomad pe care o duceam atunci în turnee. Prima temă a părții I a fost scrisă la Paris, prima temă a părții a II-a la Voronej, orchestrația a fost finalizată în Baku, iar prima audiție a avut loc la Madrid”. Lucrarea – o comandă din partea unui grup de admiratori ai violonistului francez Robert Soetens – a fost interpretată pentru prima dată pe 1 decembrie 1935 și a fost ultimul opus scris înainte de întoarcerea compozitorului în Rusia. Avea 44 de ani când a decis, după mulți ani în vest (plecase după Revoluția din 1917), să revină la Moscova împreună cu familia: „Iată părerea mea: Nu mă interesează politica – sunt compozitor. Orice guvern care îmi permite să-mi scriu muzica în liniște, care publică tot ce am compus înainte ca cerneala să se usuce și care lasă ca fiecare notă scrisă de mine să se cânte este în regulă. În Europa, cu toții trebuie să vânăm spectacole, să convingem dirijori și directori de instituții; în Rusia, ei vin la mine. Cu greu pot ține pasul cu cererea…”. Însă această speranță că regimul lui Stalin îi va permite să scrie ceea ce dorește s-a dovedit a fi nu doar naivă, ci și periculoasă.
Revenind la Concertul nr.2 pentru vioară, melodica lucrării face referire la „noua simplitate” despre care vorbea compozitorul. El susținea că este necesară o tehnică simplă și clară, dar nu banală: „Simplitatea nu trebuie să fie una de modă veche. Trebuie să fie o nouă simplitate”, scria Prokofiev. De altfel, compozitorul a făcut o distincție clară între acest opus și primul său Concert pentru vioară, scris înainte cu aproximativ 20 de ani.
Concertul nr. 2 este format din cele trei mișcări tradiționale repede – lent – repede și se remarcă prin lirismul temelor. Paleta ritmică specifică lui Prokofiev și disonanțele strategic plasate creează un contrast interesant cu atmosfera lirică predominantă. Lucrarea s-a bucurat de succes, iar faima ei s-a păstrat de-a lungul timpului. Până și autorul a fost mulțumit și i-a scris după prima audiție prietenului său, compozitorul Nikolai Miaskovski: „a fost o mare plăcere. Se pare că este un succes. Reacția publicului a fost excelentă, muzica a ajuns cumva imediat la oameni”. Acest opus este și în prezent (marcăm de altfel anul acesta 130 de ai de la nașterea lui Prokofiev și 140 de la cea a lui Enescu și Bartók, ceilalți doi compozitori din programul acestui concert) unul dintre cele mai cântate și înregistrare concerte moderne pentru vioară.
George Enescu (1881-1955) a început să lucreze la Simfonia a III-a în Do major op. 21 în anul 1916, cu trei luni înainte de intrarea României în război; a finalizat-o în 1918 și a revizuit-o în 1921. În anumite momente cheie (la fel cum va proceda în poemul simfonic Vox maris), compozitorul face apel la voci și le tratează aproape instrumental. Este o simfonie monumentală, ce necesită un amplu aparat orchestral, un cor, dar și un cor de copii. Partitura este foarte solicitantă pentru instrumentiști, acesta fiind poate unul dintre motivele pentru care nu este interpretată mai des. Spre exemplu, prima audiție la Londra a avut loc în 2015 la inițiativa lui Vladimir Jurowski, după ce acesta o dirijase în Festivalul Enescu. Din punctul de vedere al virtuozității tehnice, Simfonia este un fel de munte Everest, spunea Vladimir Jurowski, „iar ca să urci acest munte trebuie să dispui de un grup de muzicieni bine pregătiți și dispuși să se aventureze în acest univers sonor”. Deși Enescu nu a oferit nicio explicație programatică, Simfonia a III-a a generat numeroase interpretări extra-muzicale sau filosofice, unii comentatori vorbind despre o reflectare a primului război mondial, alții (spre exemplu, Emanoil Ciomac) au întrevăzut în ea un „triptic dantesc”, iar Pascal Bentoiu o descrie drept o simfonie a luminilor: „Luminilor terestre din partea I le răspund, pe deasupra lucirilor infernale ale părții a II-a, luminile celeste din final”. Dirijorul Vladimir Jurowski consideră Simfonia a III-a o lucrare filosofică, având în vedere anii compunerii și aspectele ce fac referire la teroare și angoasă: „Într-un fel, Enescu încearcă să rezolve aceste probleme găsind refugiul în natură, folosind vocile pure ale copiilor sau instrumente pe care le-aș numi non-muzicale, cum ar fi clopotele de biserică, utilizate în partea a III-a împreună cu orga, creând astfel o atmosferă cu adevărat mistică”.
Articol realizat de Dr. Andreea Kiseleff
