LONDON MOZART PLAYERS
NICOLAE MOLDOVEANU dirijor
Corul Filarmonicii „George Enescu”
IOSIF ION PRUNNER dirijorul corului
Program:
Wolfgang Amadeus Mozart Concertul nr. 4 în Mi bemol major pentru corn și orchestră, K. 495
- Allegro moderato –2. Romanza Andante – 3. Rondo Allegro vivace
FELIX KLIESER corn
Wolfgang Amadeus Mozart Marea Missă în do minor, K. 427
ELENA MOȘUC soprană
EMILIE ROSE BRY soprană (laureată a Concursului Internațional de Canto „Georges Enesco” de la Paris)
IOAN HOTEA tenor
ADRIAN SÂMPETREAN bas
Mozart (1756–1791) a scris patru concerte pentru corn și orchestră. Sunt lucrări târzii, compuse la Viena între anii 1782 și 1786, cu alte cuvinte între Răpirea din Serai și Nunta lui Figaro. Trei dintre cele patru au fost dedicate unuia dintre cei mai buni corniști ai vremii, Joseph Leutgeb, care, în deceniul anterior, cântase în capela arhiepiscopului de Salzburg unde fusese coleg cu Leopold Mozart dar și cu micul Wolfgang, un copil pe atunci. La Viena, copilul devenit adult a compus pentru vechiul său prieten trei concerte în care și-a revărsat tot surplusul de umor: știma pentru corn scrisă cu cerneală în patru culori, indicații de tempo imposibile – allegro pentru orchestră,și,simultan, adagio pentru corn (se pare că Leutgeb avea tendința să rămână puțin în urmă!), dedicații ireverențioase… Umorul a fost însă numai pe hârtie, lucrările sunt pe măsura geniului mozartian – adevărate bijuterii ale repertoriului pentru corn.
Al patrulea concert, în Mi bemol major, e de dimensiuni reduse dar are tot cele trei părți tradiționale. Prima este un allegro de sonată cu cele două expoziții tematice: prima pentru orchestră, se reia apoi incluzând și solistul. Numai că la Mozart, mai ales în perioada târzie, cele două expoziții seamănă destul de puțin una cu alta – spre deruta analiștilor! Partea a doua e o romanță în formă tripartită ABA iar finalul e un rondo care evocă atmosfera unei partide de vânătoare.
Ultima missă a lui Mozart – în do minor, K 427 – este și cea mai amplă și este cunoscută ca „Marea Missă în do minor”. Mozart, proaspăt sosit la Viena în 1781, dorea să se însoare cu Constanze, fiica gazdei sale, și a făcut legământul ca, dacă toate ies bine și ajunge să meargă cu soția sa la Salzburg să o prezinte tatălui său Leopold, el va scrie o missă. Lucrurile s-au aranjat, Mozart a scris patru părți din missă – Kyrie, Gloria, Sanctus și Benedictus – care s-au cântat la Salzburg în 1783. Credo, din care n-a schițat decât primele două numere, n-a mai fost terminat niciodată. S-au mai găsit și câteva ciorne pentru părțile următoare, Donna nobis pacem și Agnus Dei, dar neutilizabile.
Scrisă exclusiv din impuls propriu, în afara vreunei comenzi – poate de aceea Mozart nici nu s-a străduit cu adevărat s-o termine – lucrarea este grandioasă, iar unele părți sunt de-a dreptul dramatice – Kyrie, Grazias, Qui tollis – încât îți e greu să le asociezi cu o nuntă. E drept că logodnica fusese un timp bolnavă și poate că muzica a fost scrisă sub imperiul îngrijorării, a temei de ce e mai rău. Fapt este că missa, chiar așa neterminată, te copleșește prin proporții, amploare sonoră, tensiune dramatică, densitatea scriiturii.
Lucrarea aparține genului așa-zisei misse-cantată, adică e gândită pe numere închise, ca în perioada barocă, cu arii, coruri, duete etc. – episodul Gloria, de exemplu e compus din șapte „numere”. Haydn deja nu mai scria în felul acesta și de la el a preluat Beethoven împărțirea missei în secțiuni mari, dintr-o singură respirație. Mozart însă descoperise colecția de partituri din secolul 18 a baronului van Swieten și era fascinat de creațiile lui Bach și Haendel. Muzica lui reactualizează cumva vechile tehnici contrapunctice, dar filtrate prin gândirea unui clasic și tratate destul de liber. Preia de asemenea și melodica bazată pe figurații – foarte diferită de frazele cantabile ale lui Mozart însuși din opere.
Structurată pe principiul mozaicului, fiecare secțiune are caracterul ei. Kyrie sumbru – comentatorii au detectat și o nuanță funebră – conține în centru o arie lirică și virtuoză în același timp, Christe Eleison. Corul Gloria in excelsis deschide ampla secțiune Gloria care, după corul amintit continuă cu aria Laudamus te. Este o arie de soprană lejeră destinată Constanzei, care a și cântat-o la premieră. O punte scurtă și sumbră conduce spre duetul Domine care e urmat de un cor foarte impresionant, Qui tollis peccata mundi (Care duci păcatele lumii), inspirat de momentul Crucifixus din Missa în si minor de Bach. Corul Quoniam, în formă de ricercar, e urmat de o nouă punte, Jesu Christe, care conduce spre fuga finală a lungii secvențe Gloria, și anume Cum Sanctu Spiritu.
Din Credo n-au rămas decât fragmentele Credo in unul Deum – un cor impunător bazat pe un motiv percutant ce se repetă obsesiv afirmând credința neclintită – și o nouă arie pentru soprană lejeră, Et incarnatus est, destinată și ea Constanzei. Pătrunsă de o ușoară melancolie, această arie adoptă același stil ca „sora” ei, Laudamus te, încărcată de vocalize și fără profunzimi deosebite, ceea ce a atras criticile comentatorilor moderni. Mozart a fost însă totdeauna omul surprizelor. Evitând coarda tragică, inaccesibilă probabil soției sale și care, oricum, în Laudamus te Domine, nu avea ce căuta, el a găsit alte modalități de a sugera caracterul monumental și de a crea tensiuni expresive. Preluând stilul ariei baroce de virtuozitate, Mozart îl intensifică la maximum presărându-l cu salturi spectaculoase în registrul acut și căderi la fel de spectaculoase în cel grav. În Laudamus apare o succesiune de decime în zigzag iar în Incarnatus vocea e purtată de două ori până la do acut.
Dar principala modalitate de a crea tensiuni de substanță în tonalități majore, luminoase, a fost tehnica imitativă concretizată într-un număr de fugi. Momentul culminant e atins în ultimele secțiuni compuse de Mozart pentru missă: Sanctus, care conține o fugă dublă pe cuvintele Hosanna in excelsis, și apoi Benedictus care preia o parte din această fugă. Cum Hosanna este singura fugă dublă a missei, se poate considera că lucrarea, chiar neterminată, are un sfârșit monumental.
Articol realizat de Alice Mavrodin
