CVARTETUL FINE ARTS
ITAMAR GOLAN – pian
Program :
Ludwig van Beethoven – Cvartetul de coarde nr.1 în Fa major, op.18 nr.1
- Allegro con brio – 2. Adagio affetuoso ed appassionato – 3. Scherzo, Allegro molto – 4. Allegro
Dmitri Șostakovici – Cvartetul de coarde nr.1 în Do major, op. 49
- Moderato – 2. Moderato – 3. Allegro molto – 4. Allegro
George Enescu – Cvintetul în Re major cu pian (1896)
- Allegro moderato – 2. Scherzo vivace – 3. Andante – 4. Allegro con spirito
Ciclul Cvartetelor Op. 18 de Beethoven (1770-1827) cuprinde șase cvartete scrise între anii 1798 și 1800 inclusiv, pe când Beethoven avea aproape 30 de ani! Așadar Cvartetul op.18 nr.1 în Fa major ar putea fi considerat o lucrare „de tinerețe”, doar pentru faptul că este primul dintre cele 16 scrise pentru această formație. Manuscrisele păstrate arată că Beethoven a operat foarte multe modificări, până la a ajunge la forma finală actuală, declarând la un moment dat prietenului Karl Amenda (care a păstrat manuscrisul primei variante) că: „..abia acum am învățat să scriu cvartete…” Desigur, Beethoven își consolidase deja corpusul din care extrăgea formulările foarte personale cu care lucra. Așadar, se detașează un Beethoven foarte sigur pe inspirația sa și pe mijloacele pe care le va folosi în elaborarea lucrării. Ca rezultat, asistăm la un opus puternic, în care Beethoven demonstrează nu numai faptul că stăpânește subtilitățile structurale ci și o nouă înțelegere asupra felului în care realizează țesătura proprie cvartetului – în cazul de față cu referire la echilibrul dintre grupul compact, tutti, și vocile tratate individual.
Prima parte este una dintre cele mai consistente și clare. Tema de deschidere, prin construcția sa duală, pe principiul yin-yang, se pretează unor remarcabile posibilități de tratare, în înlănțuiri, modulații și dezvoltări. Desenul mic, asemănător unui ornament, prezent în prima temă – pe care îl întâlnim sub diferite înfățișări de-a lungul întregului cvartet – îndreaptă muzica la momentul potrivit spre cel de-al doilea grup tematic, cu un caracter mai ambiguu, mai plutitor.
Se spune că partea a doua aduce cumva cu Simfonia Pastorala (scrisă mult mai târziu, în 1808) dar mai mult ca expresie a sentimentului decât legat de vizual, de pictural. Muzica are un conținut tragic, este un mare lamento, a cărui durere se transmite în toată ființa ascultătorului. Este scris în re minor, tonalitatea Recviemului de Mozart! În secțiunea centrală, sonoritatea se rafinează, devine mai caldă și discursul mai senin.
Scherzo-ul, contrar așteptărilor, are o atmosferă mai liniștită, față de exuberanța „clasică”. Totuși el nu intră în contradicție cu materialul din Trio-ul care este mai dinamic, ceea ce i-a determinat pe unii comentatori să afirme că „există un element de neliniște care îl leagă de prima jumătate a cvartetului”. Toate acestea sunt considerate a fi semne ale maturității prin încercarea de a depăși tiparele mai rigide impuse de predecesori.
Partea patra apare ca o continuare firească după acest scherzo mai deosebit, în sensul că în cazul de față Allegro are mai mult sensul de vesel decât de repede, existând pericolul de a se neglija detaliile și pregnanța ritmică din cauza unui tempo prea grăbit. Tema sprințară a Rondo-ului apare într-un mare contrast cu elementul liric al celorlalte idei care oferă astfel un spațiu de desfășurare mai generos, iar procedeele contrapunctice prevestesc sublimele tratări din ultimele cvartete. Cvartetele lui Beethoven sunt considerate unanim ca o realizare supremă în domeniul cameral.
Dmitri Șostakovici (1906-1975) a scris Cvartetul de coarde nr.1 op. 49 într-o perioadă a vieții sale care, obiectiv analizată, a fost destul de critică. Opera Lady Macbeth din ținutul Mțensk, (1936) ovaționată în Occident, aspru criticată în URSS a fost condamnată, considerată total nepotrivită pentru URSS de către Stalin și ideologii săi și, la acel moment, Șostakovici risca să fie trimis într-un lagăr de muncă. Totuși a avut un succes uriaș cu cea de a V-a simfonie, în noiembrie 1937, iar în vara următoare (1938) a scris acest prim cvartet în doar șase săptămâni. De remarcat este că în noul opus nu se regăsesc mai deloc mijloacele folosite în opera care i-a adus atât de multe necazuri (disonanțe puternice sau elemente ale Expresionismului, cele care l-au consacrat ca pe un „copil teribil” al Rusiei) și nici suflul eroic al Simfoniei a V-a, cea datorită căreia a fost repus, măcar provizoriu, într-o poziție acceptabilă. Cvartetul nr.1 are o muzică cumva neutră, geneza lui fiind descrisă chiar de către compozitor: În tot anul, după terminarea Simfoniei a V-a, nu am făcut nimic. Am scris doar cvartetul, format din patru secțiuni mici, nefiind stimulat de vreo emoție sau idee specială. Ar trebui să-i spun Cvartet de primăvară pentru că îmi veneau înaintea ochilor scene din copilărie și aveam trăiri luminoase și nevinovate, asociate cu primăvara. Sursa acestor trăiri nu este greu de identificat: cu 20 de zile înainte i se născuse primul copil, Maxim, și Șostakovici era marcat de bucuria paternității.
Lucrarea, într-un bun stil tradițional, are patru părți dar este foarte scurtă, durează doar 14 minute! Prima parte, în Do major are forma unui Allegro de sonată care începe cu o temă susținută de acorduri plutitoare, ce se continuă cu cea de-a doua temă, cu caracter optimist, impulsionată de note scurte. Partea a doua contrastează ca dispoziție fiind concepută în la minor. Conținutul muzical este un model de folclor imaginar alcătuit din opt variațiuni pe tema unei melodii enunțate de viola solo. Acordul final este discret, în pizzicato. Partea a treia este un Scherzo în do diez minor, tonalitate mult agreată de Șostakovici. O singură notă ostinato la violă imprimă o mișcare nervoasă peste care se desfășoară o linie melodică foarte rapidă care conduce spre un Trio în Fa major, mai relaxat. Reluarea este cea clasică, iar coda este recapitulativă. Totul se desfășoară într-o viteză amețitoare, ca un suflu, în doar 2 minute. Partea a patra aduce un plus de energie la atmosfera veselă a începutului și este scrisă în stilul formei de sonată. Evoluția sonoră frizează uneori bitonalismul. Măsurile finale ating un punct culminant impresionant cu acorduri peste un tremolo vehement la coardele grave.
Cvintetul în Re major cu pian a fost scris de Enescu (1881-1955) în anul 1896 și, alături de o mulțime de file rămase în arhivele Muzeului Național „George Enescu”, ține de perioada timpurie a creației enesciene. Compozitorul Cornel Țăranu afirma într-un articol că : Lucrările de școală ale lui Enescu denotă o stăpânire suverană a formelor clasice, o admirabilă măiestrie în construcția simfonică, un remarcabil simț al particularităților scriiturii concertante și camerale. Enescu a dedicat Cvintetul cu pian profesorului său de vioară din perioada studiilor pariziene: A mon cher maître Marsik.
Cvintetul este o lucrare elaborată până în cele mai mici detalii, muzica fiind repartizată foarte echilibrat la cele cinci instrumente. Multiplele tratări tematice la unison conferă sonorității o opulență, care la rândul ei generează o stare de confort sufletesc și de bună dispoziție. Temele au elan și fluență, dezvoltările sunt bine structurate în economia formelor, scherzo-ul este viu, antrenant, toate acestea realizate cu ajutorul unor elemente bine asimilate și speculate, aflate în scriitura lui Brahms (formule specifice de acompaniament ale liniei melodice, lanțuri de ritmuri sincopate care imprimă muzicii neliniște și instabilitate emoțională etc.). Bineînțeles că din partea a IV-a nu lipsește nici zona de tratare contrapunctică, o reminiscență, un „testament” de extracție beethoveniană, care este asimilat până în ziua de astăzi de către orice compozitor care „se respectă”. Prima parte este o formă clasică de sonată, a doua un Scherzo cu Trio, a treia un lied pentastrofic, iar finalul se articulează pe o structură care, datorită dezvoltărilor, se apropie de un rondo-sonată. Materialul tematic al întregului Cvintet prezintă unele „înrudiri” care asigură unitatea opusului dar și cu Sonata pentru vioară, în Re major, scrisă un an mai târziu.
Articol realizat de CORINA BURA
