ORCHESTRA DE CAMERĂ DIN BASEL
ÁDÁM FISCHER dirijor
ALEXANDRA DARIESCU pian
Clara Schumann Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 7
- Allegro maestoso – 2. Romanze: Andante non troppo con grazia – 3. Finale: Allegro non troppo
Mendelssohn-Bartholdy Simfonia a III-a în la minor op. 56, Scoțiana
- Allegro un poco agitato – 2. Vivace non troppo (Scherzo) – 3. Adagio cantabile – 4. Allegro guerriero, Allegro maestoso assai
Încă de la început, se cuvine să remarcăm că prezentarea Concertului în la minor pentru pian și orchestră de Clara Schumann reprezintă o raritate în peisajul muzical, îmbogățind în mod benefic cunoașterea noastră în ceea ce privește universul cultural și contextul istorico-biografic al artei schumanniene. Clara și Robert Schumann, această pereche emblematică pentru epoca romantică, ne este restituită astfel într-o lumină mai puternică, în completarea legendei sentimentale a cuplului hărăzit să fie aureolat postum cu gloria nemuritoare.
Pianistă, compozitoare, profesoară, educatoare, activistă neobosită pentru emanciparea femeilor, Clara Schumann (1819–1896), a desfășurat o carieră strălucită de peste 60 de ani, fiind considerată unul din cei mai mari interpreți pianiști ai secolului 19, care a conturat prin activitatea sa personală modelul și repertoriul recitalului de pian, aducând în prim planul atenției publicului european îndeosebi creația lui Robert Schumann și a lui Johannes Brahms.
Încă de la frageda vârstă de 9 ani, Clara Wieck a fost o muziciană precoce, pe care tatăl a format-o și a antrenat-o în apariții publice de mare succes. Doi ani mai târziu, în turnee internaționale, își prezenta compozițiile proprii. La 13 ani a început să lucreze la compunerea unui concert în la minor. În anul următor, Robert Schumann, cel ce avea să-i devină mai târziu soț, a revizuit orchestrația lucrării. Apoi, Clara a adăugat încă două mișcări, iar partea deja prezentată public a devenit finalul concertului. În anul 1835, astfel revizuit, concertul este prezentat de autoare în calitate de solistă, alături de orchestra Gewandhaus, la Leipzig, sub conducerea dirijorală a lui Felix Mendelssohn-Bartholdy.
Lucrarea, a cărei desfășurare durează 20 de minute, are un stil romantic virtuoz, uimitor pentru o pianistă în vârstă de numai 14 ani. Prima mișcare începe dramatic, cu o intrare tumultuoasă a pianului. Discursul este organizat după principiul clasic tripartit. Partea a doua – scrisă doar pentru pian și violoncel, fără orchestră, începe cu un solo extins al pianului, după care intră violoncelul. La capătul acestei părți, o lovitură de timpan anunță intrarea în ultima mișcare, cea mai dificilă, a concertului. Este o parte dansantă, însuflețită, în ritm ternar. Pianul intră în contrapunct cu suflătorii de lemn. Împreună cu expresia și limbajul, orchestrația lucrării este tipică pentru muzica romantismului incipient.
Simfonia a treia, Scoțiana, în la minor de Felix Mendelssohn-Bartholdy, își datorează stilul și inspirația impresiilor lăsate de călătoria compozitorului în Scoția. Atunci și acolo el a avut viziunea melancolică a peisajelor liniștite și singuratice, dar și a acelor tărâmuri aspre, întunecate. Atmosfera creată de această muzică, îndeosebi în mișcarea Adagio, a evocat primilor ascultători un cântec visător al bardului Ossian.
Așadar, în anul 1829, foarte tânărul muzician vizitează Scoția, ale cărei peisaje îi produc o impresie puternică, mai ales după ce vede Capela Palatului Stuart din Edinburgh. Sedimentarea acestor impresii de călătorie are loc în următorii 13 ani, respectiv până în 1842 când își încheie lucrarea. Cele patru mișcări ale simfoniei se continuă direct, fără întrerupere. Precedată de o introducere lentă, prima parte, Allegro un poco agitato, bazată pe o temă melodioasă amintind de minunatele cântece fără cuvinte, evoluează în atmosfera întunecată indusă încă de la început de atmosfera sumbră a locurilor, apoi tonul se luminează, pentru ca în mișcarea următoare, Scherzo vivace, să apară timbrul proaspăt caracteristic al cimpoiului tradițional în muzica populară pentatonică. Tema constitutivă se întrevede în țesătura tuturor celor patru părți ale lucrării, astfel încât în mișcarea lentă, această melodie apare plină de cantabilitate, iar în următoarea, Allegro guerriero izbucnește liber în ritmuri puternice, luptătoare. Apoi, în secțiunea finală, Allegro maestoso assai, se conturează victoria categorică: eroul iese din confruntare biruitor.
Astfel se desfășoară în fața conștiinței și a sensibilității noastre muzica unui geniu precoce, foarte prolific, care, presimțind parcă timpul limitat ce-i va fi fost hărăzit de destin, a înființat instituții muzicale esențiale, a organizat o școală, a sprijinit talente promițătoare, a întemeiat tradiții. Între toate aceste activități acaparatoare, Mendelssohn și-a găsit răgazul să compună opere semnificative în genurile importante ale epocii. Luptând totodată, cu tuberculoza, boala tipică a artiștilor romantici, a izbutit să-și învingă soarta prin cantitatea, varietate și frumusețea cuceritoare a operelor sale.
Articol realizat de Lavinia Coman
