ORCHESTRA FILARMONICII DIN MÜNCHEN
VALERY GERGIEV dirijor
LEONIDAS KAVAKOS vioară
Ceaikovski Concertul în Re major pentru vioară și orchestră, op. 35
- Allegro moderato – 2. Canzonetta: Andante – 3. Finale: Allegro vivacissimo
Bruckner Simfonia a VI-a în La major WAB 106
- Majestoso – 2. Adagio: Sehr feierlich (foarte solemn) – 3. Scherzo: Nicht schnell (Nu prea repede) – Trio: Langsam (Lent) – 4. Finale: Bewegt, doch nicht zu schnell (Mișcat dar nu prea repede)
Nu mulți dintre compozitorii de importanță universală au reușit, asemenea lui Piotr Ilici Ceaikovski (1840–1893), să fie în egală măsură iubiți de marele public și respectați și admirați de către profesioniștii domeniului: simfonist de forță, autor al unora dintre cele mai strălucite muzici de balet, asociat cu cel puțin două dintre cele mai cântate concerte instrumentale, acest artist de geniu are asigurat capitolul său consistent în istoria romantismului rus. În plan personal, destinul său a fost unul dramatic, cu numeroase accente enigmatice (orientarea homosexuală este în prezent un fapt general acceptat de biografi, reprezentând sursa unui profund conflict interior și a permanentei încercări de a nu contrazice prejudecățile timpului). Pe acest fundal, nu puține dintre opusurile lui cele mai reprezentative, în sine capodopere, capătă, prin prisma fundalului biografic, noi valențe de complexitate – așa cum este și cazul Concertului în Re major pentru vioară și orchestră, op. 35.
Nu este însă deloc nevoie să cunoști viața lui Ceaikovski pentru a te bucura de unul dintre cele mai reușite opusuri din literatura violonistică: apoteoză a melodismului (e fredonabil de la prima până la ultima notă), model de echilibru între palierul solistic și cel al orchestrei, claritate a dialogului, virtuți de complexitate cu nimic mai prejos celor simfonice, amprentă de etos între patetism exaltat și lirism, strălucire a textului viorii – totul pare să se traducă într-un asalt asupra oricărei reticențe critice pentru a te abandona în fața splendorii acestei creații obligatorii a literaturii concertante. Lucrarea a fost terminată în 1878 și a fost cântată în primă audiție la Viena, în 4 decembrie 1881.
Atipică în ceea ce-l privește pe Anton Bruckner (1824-1896) în întreaga sa dimensiune de simfonist, de la pulsația ritmică persistentă cu care se deschide și până la relativa concizie (durează mai puțin de o oră, interval de care sunt apropiate chiar și versiunile lui Celibidache), Simfonia a VI-a în La major a fost privată, nejustificat, de succesul de care au fost înconjurate alte realizări de gen ulterioare ale creatorului austriac. Catolic devotat, caracter mai degrabă introvertit și luptând cu un destin al singurătății pe care nu a reușit să-l învingă, Bruckner lasă una dintre cele mai consistente moșteniri simfonice din întregul peisaj al romantismului : 11 realizări descrise adesea ca fiind catedrale sonore, o formulă-clișeu ce orientează atenția mai mult asupra monumentalității aparente, în defavoarea densității și diversității lor expresive.
Organist redutabil, care a fost admirat nu numai în Austria, ci și în Franța sau Marea Britanie (a concertat la Royal Albert Hall în chiar anul inaugurării complexului, 1871), Bruckner nu a compus, paradoxal, lucrări ample pentru orgă, translatând experiența sa în verticalitatea și somptuozitatea construcțiilor sale simfonice. Între ele, despre cea programată în 6 septembrie, la Sala Palatului, chiar compozitorul spunea: „A șasea este cea mai îndrăzneață”. Rezervele cu care această lucrare a fost întâmpinată de chiar influentul critic muzical Eduard Hanslick au fost deosebit de dure. Evident afectat, Bruckner ar fi declarat la un moment dat că, dacă ar avea ocazia să discute cu Beethoven despre opiniile defavorabile pe care le primea, acesta din urmă i-ar fi dat următorul răspuns: „Dragul meu Bruckner, nu te întrista pentru lucrurile acestea. Nu a fost mai bine nici pentru mine: și exact acești domni care se folosesc de numele meu pentru a te admonesta, încă nu sunt în stare să-mi înțeleagă ultimele cvartete, oricât de mult ar pretinde ei acest lucru”.
Simfonia a VI-a a fost compusă între 24 septembrie 1879 și 3 septembrie 1881, anul nașterii lui George Enescu. Frumusețea temelor sale, armonia în egală măsură îndrăzneață și subtilă, orchestrația adusă la cote neatinse anterior în creația bruckneriană, dar și desăvârșirea formală ce i-ar fi fost admirată de Brahms însuși sunt calități ce au inclus-o între opusurile abordate magistral de Orchestra Filarmonicii din München în perioada 1979-1996, sub bagheta directorului său muzical, românul Sergiu Celibidache, pentru care Bruckner era cel mai mare filozof dintre toți compozitorii.
Articol realizat de Ștefan Costache
