Concertul din după amiaza de 16 septembrie, susținut la Ateneul Român de Orchestra de cameră din Viena, a cuprins în program lucrări de Enescu, Mozart și Schubert. Prima parte a manifestării l-a avut ca protagonist pe Remus Azoiței, reputat violonist român format inițial la București, sub îndrumarea lui Dan Podlovski, iar apoi, în conservatoare și academii faimoase, culminând cu Julliard School, unde l-a avut ca mentor pe Izhak Perlman. Așadar, copilul supradotat de odinioară, educat la școala de muzică bucureșteană, a urcat glorios treptele excelenței. Cucerind premii importante la prestigioase competiții și festivaluri internaționale, Remus Azoiței s-a impus în scurtă vreme ca unul din violoniștii de top pe plan mondial. Însă nu și-a uitat niciodată țara natală și marile ei valori muzicale. Astfel, s-a preocupat intens și a reușit să realizeze înregistrări de referință cu muzica enesciană, pe care o propagă neobosit pretutindeni în lume.
În mod simbolic, în deschiderea concertului de acum, solistul a cântat Balada pentru vioară și orchestră, compusă de adolescentul George Enescu, în vârstă de 14 ani, și dedicată fiicei proprietarului locuinței sale pariziene din acea perioadă. Ampla melodie cu care debutează lucrarea ne-a revelat tonul puternic și vibrant al interpretului, care cântă pe o vioară veche de colecție cu un sunet divin. După acest magic contact sonor, un accent sforzando a pus capăt visării, aducând o atmosferă viforoasă, tensionată. Apoi tema luminoasă în Mi major s-a reîntors, configurând o formă perfectă de lied ABA și conturând finalul în puritatea senină a armoniilor celeste.
După aplauzele entuziaste ale publicului emoționat, a urmat Concertul nr. 4 K.V. 218, compus de Mozart la vârsta de 19 ani. Începutul cu un semnal cazon, i-a atras lucrării supranumele de Concertul militar. Prima mișcare a fost expusă energic, ritmată puternic de orchestră, după care vioara a preluat conducerea și a continuat discursul în acest caracter cazon, interpretarea fiind marcată de expresia vivace și virtuozitatea juvenilă. Fermecătoarea muzicalitate s-a completat în mod fericit cu energia focoasă a unui temperament puternic. Cadența a fost o uimitoare demonstrație de bravură și virtuozitate. Partea a doua, Andante cantabile în La major, de o muzicalitate elegantă, cu inflexiuni dulci, m-a ajutat să înțeleg mai bine iubirea interpretului pentru această melodie, mărturisită într-un interviu la Radio când a spus că „aceasta e o muzică de care te lipești și nu mai scapi de ea”. Și această parte a fost încununată de o cadență solistică spectaculoasă. Doar că în cazul de față spectaculozitatea provine mai cu seamă din frumusețea și amploarea sunetului propriu acestui artist. Partea a treia a fost o voioasă mișcare în pas alert, la început binară iar apoi ternară, plină de lumină și bucurie. Reluarea primului episod s-a revărsat din nou în dansul ternar, după care s-a produs o incursiune în minor, condusă curând spre revenirea la mișcarea inițială în doi timpi. Din această cântare au izvorât pasaje perlate ale viorii pe fondul ritmic bine marcat de orchestră. O nouă fermată a condus către tema reexpusă, de data aceasta cu exuberanță maximă, și către încă o cadență cu suspans. Concertul s-a încheiat într-o atmosferă de bucurie așezată, elegant și discret. La cererea publicului, artistul a oferit mai întâi episodul „Lăutarul” din suita enesciană Impresii din copilărie, cântat liber, cu fantezie inspirată, iar apoi Capriciul nr. 3 de Vasile Filip, care a sunat generos, cu amploare sonoră și în autentic caracter popular.
După pauză, orchestra vieneză a interpretat Marea Simfonie în Do major, a noua, de Schubert. Prima mișcare a fost senină și impetuoasă. O muzică dinamică, optimistă, plină de energie, de puterea conștientă a spiritului ne-a reamintit că acest sentiment stenic nu se mai întâlnește în nicio altă simfonie schubertiană. A sunat ca o descătușare în care a predominat caracterul eroic, interpretarea subliniind îndrăzneala armoniilor, forța și grandoarea apelului la acțiune. Partea a doua, Andante con moto, a avut o mișcare marcată ritmic, cu tema expusă de oboi urmată de o altă temă în spirit eroic, patriotic, cu intonații amintind de folclorul divers al numeroaselor națiuni adunate sub puterea imperiului austo-ungar. Partea a treia, un furtunos Scherzo Allegro vivace, e un ländler ce portretizează individualitatea țăranului austriac de la munte. În Trio, caracterul s-a schimbat, devenind liric, liniștit și curgător. Spiritul muzicii exaltă natura, divinitatea, patria, precum și bucuria de a trăi. Ultima parte, Allegro vivace, conține un citat din Oda bucuriei din Simfonia a noua beethoveniană. Astfel Schubert urmează în felul său personal această idee programatică pe care o combină cu tema cavalcadei. Putem spune în concluzie, că această simfonie îl plasează pe Schubert, spiritual și componistic, pe culmile măiestriei, în cea mai măreață realizare simfonică a sa, arătându-ne un autor optimist și stenic, revoluționar, în contrast cu majoritatea creației sale, așa cum a apărut în interpretarea tinerească, plină de vigoare din acest concert al orchestrei vieneze. O mențiune cu totul specială se cuvine tânărului dirijor Vlad Vizireanu, aflat la începuturile unei cariere promițătoare. Am apreciat cu deosebire în prestația sa o impresionantă forță de comunicare și admirabila versatilitate cu care a condus schimbările permanente de stări sufletești din piesele interpretate.
Astfel, în bucurie și entuziasm, ne-am despărțit de valoroasa orchestră vieneză, de un violonist român deja celebru și de un tânăr șef de orchestră, de asemenea român, aflat în pragul afirmării depline.
Articol realizat de Lavinia Coman
