Au trecut mai bine de trei luni de când, peste ultimele acorduri din concertele de gală susținute de laureații acestei competiții, „a căzut cortina”. În toamna anului trecut ne uitam cu îngrijorare prin media, accesând revistele de specialitate on line: The Violin Channel și The Strad în dorința de afla cum gestionează alte țări cu tradiție, în ce privește activitatea competițională, această situație ne mai întâlnită. Desigur, ne referim la acele state unde se desfășoară anual numeroase asemenea evenimente, unele mai noi, altele deja cu mulți ani în spate, cu un renume consolidat, așa cum este și cel din România. Pentru țara noastră el era și este foarte important deoarece pentru muzica instrumentală nu avem un alt concurs de asemenea anvergură. În plus, datorită unor împrejurări bine cunoscute, Festivalului „George Enescu”, la care este atașat și concursul, i-au trebuit mai mult de două decenii pentru a intra pe deplin în conștiința lumii artistice internaționale.
Până în cele din urmă, oamenii de pe întreaga planetă, care lucrează în domeniul organizării vieții artistice, au reușit să depășească momentul de criză care într-o primă fază a generat un fel de paralizie, iar rațiunea dublată de curaj și inventivitate a învins salvându-se de consecințele anumitor decizii luate în pripă și care amenințau extincția culturii. La fel, pentru ediția acestui concurs și nu numai, s-au găsit soluții inedite grație tehnologiei, și tinerii muzicieni au reacționat pozitiv, având perspectiva vârstei, entuziasm și mai ales pornind de la ideea că „ce e val, ca valul trece”.
Urmând exemplele altor competiții similare, la secțiunea vioară, primele două etape s-au desfășurat on line, mai precis prin înregistrări filmate, aceasta după ce s-a operat o primă triere care nu a fost publică, efectuată de către o comisie din România. Selecția aceasta a permis alcătuirea lotului care a participat la concursul propriu–zis. Cum s-a aflat din media, numărul celor care au intrat în concurs a fost cam același ca și la edițiile precedente: 80 de violoniști, din care s-au mai retras pe parcurs 20, cifre acceptabile chiar în condiții normale. Ca de obicei, țările din Extremul Orient – Coreea de Sud, Japonia, Taiwan, Hong Kong, China continentală chiar – au dominat atât numeric cât și în ce privește pregătirea excelentă a concurenților, în timp ce SUA și Canada, de cealaltă parte a Pacificului, au avut o participare semnificativă. România a fost și ea înscrisă cu 6 candidați care s-au prezentat la un nivel foarte bun.
În ce privește calitatea programelor prezentate, ele s-au desfășurat la cotele așteptate, concursul prezentând un mare indice de predictibilitate, în condițiile în care de ani întregi programele au rămas cumva „încremenite” (față de alte competiții în care programele se schimbă mereu și sunt introduse piese comandate unor mari compozitori, care le concep special pentru un asemenea tip de eveniment) și un juriu care, cu mici excepții (ne referim la președinții juriului), rotește sau menține aceeași artiști.
În câmpul unei discipline artistice unde indicele de subiectivitate este ridicat, s-a mai adăugat și faptul că violoniștii au înregistrat în spații foarte diferite, fiecare după cum și-a permis. Unii au închiriat sălile unor conservatoare, teatre muzicale, biserici chiar, în timp ce alții s-au mulțumit cu propriul spațiu de studiu. Oricum este o mare deosebire dintre execuția pentru înregistrarea propriu-zisă și cea a performanței scenice, la cea din urmă apărând acea integrare în muzică, la care miza în scenă, costumul și publicul au o influență pozitivă considerabilă.
Pentru etapa a doua au fost admiși 17 violoniști în loc de 12 (după cum prevedea regulamentul) la sugestia președintelui juriului, Dmitri Sitkovetski, domnia sa fiind un artist generos care a dorit ca tinerii artiști să aibă o șansă mai bună în a le fi apreciat talentul și personalitatea într-o selecție mai largă de repertoriu. Într-adevăr, s-a constituit astfel un lot unitar care a relevat în același timp și preferințele juriului, criteriile după care s-au selectat concurenții, în principal perfecțiunea tehnică, dificultatea repertoriului, prezență scenică, toate „aici și acum”.
Etapele finale s-au desfășurat la 5 luni distanță, din fericire live, cu public și cu orchestră, pe scena Ateneului Român. În semifinală au evoluat 7 concurenți cu un repertoriu romantic (sonate cu pian de Grieg, Fauré, Franck și Brahms) și de virtuozitate (Milstein – Paganiniana, Ernst – Die letzte Rose, Waxmann – Carmen Fantasie, Saint-Saëns – Rondo Capriccioso și Wieniawski – Variațiuni pe o temă originală op.15). Pentru lucrarea enesciană a fost preferată Sonata a II-a în fa minor. Dacă la sonatele romantice au fost unele alegeri repertoriale nepotrivite, despre sonatele de Enescu se poate spune că au fost interpretate cu multă înțelegere în ce privește stilul lor atât de particular (coloristica, agogica, tempo-uri adecvate). Tassilo Probst și Jaewon Wee – care au intrat și în finala cu orchestră – au atacat Sonata a III-a op.25 „în caracter popular românesc”, primul cu mai multă rigoare în mișcarea secundă, în timp ce Wee a surprins prin fantezie și rafinament. Acompaniatorii români, Clementina Ristea, Dragoș Dumitru, Gabriel Gîtan dar mai ales Cătălin Răducanu și-au adus un lăudabil concurs la performanțele concurenților.
Pentru marele premiu s-au detașat Valentin Șerban și Jaewon Wee. Primul a avut o seară de formă maximă în Concertul în re minor op. 47 de Sibelius – deja intrat în tradiție ca rețetă sigură câștigătoare – cu o parte a treia cântată într-un tempo dus la extrem … există mereu tentația de a demonstra „ce poți” –, iar Jaewon Wee a evoluat în Concertul în Re major op.77 de Brahms, foarte muzicală, cu o emisie sonoră superbă și alură de mare artistă dar… n-a fost să fie. Premiul al treilea a fost acordat tânărului de doar 19 ani Tassilo Probst care a cântat Concertul în Re major op.35 de Ceaikovski foarte tehnic, foarte corect, ancorat în tradiție. Jaewon Wee și Tassilo Probst au mai primit câteva premii speciale, iar premiul pentru cel mai bun acompaniament a fost acordat pianistului Alberto Ferro.
Da, au fost multe surprize, dar cel mai important eveniment este că premiul I-a a rămas după foarte mulți ani în România! De trei ori Bravo lui Valentin Șerban pe care publicul îl va asculta în ziua de 29 august la Ateneul Român. La revedere în 2022!
Articol realizat de Corina Bura
