Interviu cu Cristian Budu, pianist
Să ne vorbiți puțin despre începuturile dumneavoastră ca muzician.
C.B.: Nu îmi amintesc exact vârsta, dar am început datorită tatălui meu – părinții mei sunt români. Au învățat muzică la București, unde au făcut, de asemenea, și facultatea. Tatăl meu cânta la pian, așa că în Brazilia și-a cumpărat o pianină la care cânta mai mereu. Eu îl ascultam când venea de la muncă și cânta Beethoven sau Chopin, iar la un moment dat am început să încerc să îl imit – aveam în jur de trei ani. La patru sau cinci ani puteam să stau jos pe scaun și să ajung la clape. Spuneau că îl imitam destul de bine, așa că au realizat că am talent la muzică și am început lecțiile. Cântam și muzică de cameră cu fratele, sora, mama și tata. În adolescență m-am hotărât să continui cu muzica, astfel că am continuat studiile la Universitatea din Sao Paolo și apoi în străinătate.
Muzica era un hobby pentru părinți și frați?
C.B.: Da, pentru ei era un hobby și obișnuiesc să spună că au înțeles devreme că pentru mine nu era un hobby, deoarece voiam să mă joc la pian tot timpul. De fiecare dată când aveam ocazia, cântam la pian, câteodată atât de mult încât mama trebuia să îl țină încuiat, ca să nu cânt în orele de liniște.
A fost un moment când a trebuit să luați decizia de a continua studiul muzicii, ca perspectivă pentru o carieră?
C.B.: M-am gândit când eram adolescent, deoarece – tânăr fiind – începi să te gândești care ar putea fi profesia ta. Deși îmi plăceau multe alte lucruri – precum matematica, istoria, sportul sau filosofia – mi-am dat seama că în muzică le aveam pe toate împreună, deoarece e un domeniu cu multă istorie, cu multă profunzime psihologică ce poate fi examinată, e un spectacol să fii pe scenă – ca parte din sport. Acela a fost momentul când a trebuit să iau o decizie, pentru facultate. Înțeleg însă că nu a fost vorba doar despre talent sau doar despre efort, deoarece e o lume extrem de fragilă. În acest sens, drumul în carieră nu e întotdeauna atât de evident, iar uneori, în funcție de unde locuiești, pot fi mai puține oportunități. În mare parte, în Brazilia, observ că e dificil pentru tineri să se decidă că muzica va fi o profesie pe care se pot baza. Am fost norocos să am părinți care mi-au dat imbolduri când am luat o decizie, fapt pentru care le sunt foarte recunoscător.
Cine au fost profesorii care v-au influențat de-a lungul anilor?
C.B.: Am fost foarte norocos că prima mea profesoară s fost Elsa Klebanowski, o pianistă poloneză, una dintre importantele eleve ale lui Wilhelm Kempff. Locuia în Brazilia, a venit aici în ultimii ani ai vieții, iar mama mea – printr-un prieten – a găsit-o și m-a dus la ea, la vârsta de cinci ani. Mi-a fost profesoară timp de cinci ani și consider că a fost una dintre cele mai memorabile profesoare, atât pentru că a fost prima, cât și pentru că a continuat filosofia pe care Kempff o folosea ca profesor. Nu eram cel mai disciplinat copil, însă ea știa cum să mă trateze. Apoi am intrat la școală și, ulterior, la Universitatea din Sao Paolo, unde profesor mi-a fost Eduardo Monteiro, un important pianist brazilian din Rio. El a fost cel care mi-a deschis foarte multe uși și care mi-a făcut foarte multe recomandări pentru studiile în străinătate. Ulterior am primit o bursă de studii în Boston, la Conservatorul de Muzică din New England, unde mi-am întâlnit punctul de reper principal – ca pianist și ca profesor – Russell Sherman, un pianist american, un muzician incredibil.
Cultura braziliană e considerată o cultură muzicală. Cum e văzută muzica clasică în Brazilia?
C.B.: Am fost suficient de norocos încât să pot călători – nu în toată lumea, însă pe mai multe continente. Am copilărit în Brazilia, însă părinții mei s-au născut în România, ceea ce a avut o mare influență asupra mea. Am avut norocul de a trăi și în Statele Unite timp de cinci ani, iar apoi am trăit și în Germania timp de aproape trei ani, pentru ca ulterior, din cauza pandemiei, să mă întorc în Brazilia – și plănuiesc să mă întorc în Europa în anul următor. Am putut observa perspective diferite asupra muzicii clasice. În Brazilia este amuzant deoarece este, într-adevăr, o țară foarte muzicală, iar oamenii au o relație foarte naturală cu expresia muzicală. Când vine vorba de muzică clasică, însă, aceasta rămâne o lume închisă, e dificil să o facă mai primitoare și să îi facă pe oameni să considere că e un limbaj universal. Așadar, chiar dacă sunt multe talente și mulți copii care vor să facă muzică, am observat – de-a lungul anilor – prea multă lipsă de structură, lipsă de instrumente, lipsă de condiții pentru ca profesorii să își facă orele, iar de multe ori, în cultura familială, părinții nu dau imbolduri copiilor. Eu am fost o excepție, deoarece părinții mei au venit din altă parte; însă tiparul cel mai răspândit este cel al părinților care nu i-au susținut pe copii care voiau să facă muzică, deși copii chiar voiau, și apoi au găsit un profesor în afară sau au intrat într-o orchestră și au început să aibă salariu, astfel că puteau să continue cu muzica… Însă nu doar societatea face ca muzica clasică să fie puțin izolată, ci și muzicienii, care, aici, trăiesc într-o bulă, iar noi, interpreții de muzică clasică trebuie să ieșim din cutie mult mai des decât am face-o în altă parte.
Spuneați că ați locuit în Brazilia, Statele Unite ale Americii și Germania. Acest tip de viață, petrecută „pe drum”, este necesară pentru muzicieni?
C.B.: În ziua de azi, simt că acest fapt se va schimba, deoarece sunt foarte multe domenii în care oamenii înțeleg că nu trebuie să facă foarte mulți pași pentru a interacționa cu alți oameni. Problema este că, în opinia mea, concertele live sunt speciale, și nimic nu le-ar putea înlocui, însă mulți muzicieni vor încerca să se concentreze pe înregistrări și vor încerca să ajungă la oameni din mai multe părți ale lumii fără să călătorească până acolo. Însă pentru cineva care vrea să dezvolte o carieră și să cunoască oameni, nimic nu poate înlocui momentul când cunoști pe cineva, când simți cu cine lucrezi. E ca și cum ați cânta împreună; dacă vrei să cânți cu o orchestră, nu poți cânta pe Zoom, trebuie să cântați împreună. Nimic nu poate înlocui sunetul dintr-o sală, deoarece sunetul nu este produs doar de persoană sau de instrument, ci este parte a ambianței. Iar uneori, când mergi undeva pentru a cânta, nu cânți doar ceea ce ai învățat, ci „cânți” și momentul acela, „cânți” tot ceea ce este acolo. Iar oamenii de acolo sunt și ei parte din interpretare, cumva. Astfel că e important pentru muzicieni să călătorească, să simtă că lucrurile se întâmplă cumva acolo unde sunt ei. De asemenea, însă, este important să călătorești dacă poți, dar să o faci într-un mod sănătos, nu doar să te consume, deoarece poți ajunge într-un punct în care treci prin atâtea locuri încât nici nu mai ști unde te afli, ești acolo doar pentru a cânta, ceea ce nu e bine, cred; nici pentru muzicieni, dar nici pentru muzică, deoarece poate deveni o simplă repetiție a lucrărilor, fără viață.
Interviu realizat de Petre Fugaciu
