Cristian Florea – dirijor și violoncelist român cu o bogată și îndelungată carieră internațională, prim-dirijor al Orchestrei Naționale de Cameră a Republicii Moldova
Cu ce gânduri reveniți la Festivalul „George Enescu” din acest an?
C.F.: Am amintiri foarte frumoase de la Festival, încă de la prima apariție, când am cântat împreună cu violonistul Ilian Gârneț, un artist extraordinar din Republica Moldova, care ulterior a devenit concertmaistru la Orchestra Simfonică din Bamberg. Tot în acel concert, am interpretat Sinfonietta de Boris Dubosarschi, și mă bucur foarte mult că a fost posibilă prezentarea muzicii sale publicului din București, mai ales că acest mare muzician și veritabil părinte spiritual al muzicienilor din Chișinău ne-a părăsit în urmă cu câțiva ani. Un moment de vârf din activitatea ansamblului nostru l-am atins la a doua participare în Festival, în 2015, când am făcut Octetul de Enescu, o lucrare de mare dificultate, iar critica ne-a primit cu aprecieri foarte pozitive. Anul acesta, propunem un program mai degrabă impresionist, care se bazează mult pe finețea sunetului și pe grija pentru detalii, și care va include o lucrare concertantă inedită în România, scrisă de un compozitor catalan modern, Juan Manen.
În acest concert, solistă va fi chiar fiica dumneavoastră, Maria Montserrat Florea. Cum reglați relația tată-fiică în aria sensibilă a profesiei muzicale?
C.F.: Când era mai mică, fiica mea era prezentată așa: „Ea este Maria, fiica lui Cristian Florea”. Acum, lucrurile stau altfel: „El este Cristian Florea, tatăl Mariei Florea”. Dintotdeauna, eu am integrat-o în marea familie a muzicienilor și prietenilor din jurul nostru, în special la Barcelona, unde Maria a crescut practic laolaltă cu toți cei care intrau frecvent la noi în casă și puteau să o ajute să se dezvolte muzical. Am evitat să o înscriu la o școală de muzică și am preferat să dezvolt un mediu natural în care ea să învețe să cânte la vioară. Cred că am procedat bine, pentru că astăzi Maria nu are temeri sau rețineri în muzică, lucru care o face să fie foarte inventivă și liberă în exprimarea artistică.
Deși erați deja bine ancorat în viața muzicală occidentală, ați revenit în România în 1990. Ce v-a determinat să vă întoarceți?
C.F.: În anii 1980, eram activ în Germania de Vest și în Elveția, dar după momentul Revoluției din România am fost și eu cuprins de acel val extraordinar de entuziasm cu privire la libertatea și deschiderea care apăruseră dintr-odată și m-am întors să pun umărul la ridicarea orchestrei din orașul meu natal, Sibiu, la invitația celor de acolo. Situația era deplorabilă, a unui ansamblu masacrat – rămăseseră vreo 43 de instrumentiști – care cânta pe salarii de mizerie și fără resurse financiare într-o sală cu igrasie, pentru foarte puțini spectatori. Timp de un an am lucrat intens, am realizat opt turnee în Spania, Germania, Franța și Italia, și am abordat repertorii ambițioase, necântate până atunci în Sibiu, ca Bruckner, Mahler, Ravel. Am reparat sala, publicul a revenit în număr mare, și tot atunci am început să reconstruim Sala Thalia, cu sprijinul autorităților. După acel an de pionierat și voluntariat, a trebuit să mă întorc în Germania, pentru că la nivel personal nu mai puteam susține financiar acel proiect, dar am păstrat o legătură strânsă cu Sibiul, unde am continuat să dirijez și am și fost solist concertist al Filarmonicii până anul trecut, în cealaltă calitate a mea, aceea de violoncelist.
O altă poveste de succes din cariera dumneavoastră o reprezintă relația cu Orchestra Națională de Cameră a Republicii Moldova, al cărei prim-dirijor sunteți. Cum s-a construit această veche colaborare?
C.F.: Totul a început în 1991, după ce revenisem încărcat de speranță în România și am ajuns, printre multe alte locuri – mai toate filarmonicile din țară – și la Botoșani. Cum Chișinăul era foarte aproape, nu a durat mult până când mi s-a propus să merg și acolo. Deși am plecat destul de sceptic, am fost foarte impresionat de ce am găsit. Viața era, desigur, foarte grea – Uniunea Sovietică tocmai se destrămase de câteva luni – dar nivelul artistic și uman era excepțional. Am cunoscut o orchestră de cameră independentă, neafiliată unei orchestre simfonice, cu un pedigree cameral autentic, ceea ce în România, de exemplu, nu există, și pe care și-l păstrează la același nivel și în prezent. Căldura oamenilor, dorința de a lucra, valoarea personalităților culturale cunoscute acolo, toate m-au făcut să mă îndrăgostesc de basarabeni, care m-au fermecat și m-au legat de ei până astăzi. Vedeți, viața unui dirijor e foarte complicată, întâlnește orchestre și oameni foarte diferiți, unii mai maleabili, alții cu o personalitate mai pronunțată, iar colaborarea nu este întotdeauna ușoară. La Chișinău, apreciez foarte mult, pe lângă calitatea artistică, seriozitatea și disponibilitatea muzicienilor de a pregăti orice tip de program. Avem, de asemenea, parte de o sală impresionantă, cu o acustică excelentă, care reprezintă în sine un instrument foarte prețios, precum și un public avizat și avid de muzică clasică.
Interviu realizat de Mihai Cojocaru
