Cristian Niculescu – pianist român stabilit la Berlin, membru fondator al Trio-ului „Dinu Lipatti” din Berlin și al ansamblului Contempo Paris.
Ați plecat din România la scurt timp după Revoluție și v-ați stabilit la Berlin. Cum a fost această schimbare pentru dumneavoastră?
C.N.: Când am plecat din România, eram deja pianist concertist și activam atât în țară, cât și în străinătate. Berlinul era un mare centru cultural, cu șapte mari orchestre, trei opere și multe alte instituții culturale, pe scenele cărora apăreau cei mai importanți artiști ai lumii. Aceasta a fost o școală în sine pentru mine. În ce privește studiile, eu eram deja format și am lucrat îndeosebi din punct de vedere muzical. În vreme ce Hans Leygraf mi-a dat o mare libertate de exprimare artistică, dar în interiorul direcțiilor pe care a urmărit să mă canalizeze, cu Georg Sava – fostul profesor de la Cluj al profesoarei mele din București, Cristina Georgescu – am continuat practic pe linia școlii românești de pian. Cel care a avut cea mai mare influență asupra mea în acea perioadă a fost însă Dmitri Bashkirov, un veritabil mentor, care mi-a modelat personalitatea și cariera ulterioară.
Ce amintiri vă leagă de Festivalul „George Enescu”?
C.N.: Festivalul „Enescu” îl cunosc și-l urmăresc din copilărie, face parte din viața mea încă de la început și mă simt legat de acesta prin locul meu natal și prin importanța pe care a avut-o în formarea mea ca muzician. Prima mea participare a avut loc în 2007, împreună cu Trio „Dinu Lipatti”, pe care îl fondasem cu câțiva ani în urmă la Berlin, împreună cu violonistul Florin Paul și violoncelistul Radu Nagy, o continuare a altor formații omonime. Am cântat atunci, pe lângă Takemitsu și Șostakovici, o lucrare în primă audiție, din seria Umbre, compusă special pentru noi de Doina Rotaru, o compozitoare pe care o admir în mod deosebit, și îmi amintesc emoția reîntâlnirii după recital cu foști profesori și vechi prieteni.
Pe lângă Trio „Dinu Lipatti” din Berlin, ați fondat și o altă formație, Contempo Paris. Ce-i este caracteristic acestui grup?
C.N.: Ansamblul Contempo Paris are o structură aparte, întrucât e format din cinci muzicieni ai aceleiași generații de absolvenți ai Liceului de Muzică „George Enescu”, din 1988, care ne-am regăsit în capitala Franței: Teodor Coman, Mihaela Smolean, Simona Moise, Radu Nagy și cu mine. Dimensiunea personală a relațiilor dintre noi a făcut critica să observe un suflu foarte unitar al ansamblului. În ciuda numelui, formația abordează și repertoriul clasic și romantic, în afara celui modern și contemporan. De exemplu, la debutul nostru la Filarmonica din Berlin, am interpretat Cvintetul de Enescu și apoi Cvintetul de Schumann.
Cum arată viața unui muzician liber profesionist la Berlin?
C.N.: În Occident există foarte multe oportunități de a cânta în săli de prestigiu și de a cunoaște alți muzicieni și manageri. În același timp, nivelul profesional este foarte ridicat, iar concurența, foarte mare, lucru care ne impulsionează să ne maturizăm și să ne dezvoltăm permanent. Eu am încercat să combin cariera concertistică cu aceea de manager, de organizator de concerte și festivaluri, cum este cel al Zilelor Muzicii de Cameră de la Ahrenshoop, din nordul Germaniei, aflat deja la a zecea ediție. Atât aici, cât și la Atelierul „Cristian Niculescu” din inima Berlinului, apar în recital artiști străini renumiți, cât și mulți muzicieni români, unii dintre ei afirmându-se ulterior în mod proeminent, cum este cazul violoncelistului Andrei Ioniță. Cred că astăzi muzicienii trebuie să fie versatili, capabili nu doar să cânte, dar și să fie ei înșiși organizatori de evenimente culturale. În ce mă privește, în ultimii ani am pus tot mai mult accentul pe promovarea tinerilor talentați, pentru că știu câtă nevoie au de o rampă de lansare în carieră.
Cum ați traversat această perioadă dificilă, plină de restricții?
C.N.: Am fost nevoit să mă întorc spre mine însumi. Mi-am amintit de anii 1980 din România, când trăiam într-o lume închisă și cântam la pian zi și noapte, pentru că altceva nu aveam de făcut. Acum trăim, dimpotrivă, într-o lume liberă și globalizată, așa încât această întrerupere a ritmului galopant al vieții am folosit-o pentru mă regăsi. Cel puțin la început, am fost chiar bucuros. Artiștii sunt însă făcuți să cânte pentru și împreună cu ceilalți, noi pentru asta muncim și trăim. Fără public, vocația și meseria noastră își pierd sensul.
Cum apreciați prezența dumneavoastră la ediția Festivalului din acest an?
C.N.: Sunt foarte fericit să particip la Festivalul „Enescu” în calitate de solist. Cu Filarmonica „Moldova” am colaborat de multe ori, este o orchestră pe care o cunosc și o apreciez foarte mult. Îl cunosc bine și pe Martin Torp, fiindcă este un compozitor care locuiește la Berlin. Concertul său pentru pian și orchestră este compus în stil minimalist, dar are totuși o structură complexă și o scriitură pianistică foarte inspirată. Cred că are și un impact foarte bun la public, având o dimensiune virtuoză, dublată de una emoțională. De altfel, am experimentat deja acest impact, întrucât am cântat lucrarea și în Germania, iar succesul a fost extraordinar.
Interviu realizat de Mihai Cojocaru
