Proiectarea temeinică a unui parcurs, a unei direcții de urmat s-a dovedit a nu fi o specialitate românească. Mult mai familiare ne sunt descurcăreala de moment, improzivația, inspirația orientării de conjunctură. Nu prea reușim să ieșim din aceste tipare comportamentale. Rar, mult prea rar, avem prilejul să descoperim în peisajul nostru idei, strategii de durată bine gândite și puse în practică. Atunci când se întâmplă să descoperim așa ceva, încercăm sentimente de neîncredere, mai ales în durabilitatea funcționării unor astfel de planuri. Cum să nu te miri când descoperi în peisajul cultural românesc un fenomen precum cel constituit de proiectul Orchestrei Române de Tineret, inițiat și îndrumat de violoncelistul, profesorul și omul de cultură Marin Cazacu? Desigur, formația are deja o vechime respectabilă, iar evoluția și continuitatea ei conturează un exemplu rarisim de reușită într-un domeniu deloc favorizat, cum este cel al culturii. Este o pepinieră a excelenței, în care ajung unii dintre cei mai buni tineri instrumentiști de la noi. Maestrul Cristian Mandeal se ocupă cu atenție și grijă părintească de cultivarea acestui ansamblu, ceea ce este, desigur, un mare atu. Muzicienii care au șansa de a fi selecționați, obțin privilegiul de a-și continua formarea într-un mediu profesional foarte bun, iar mai târziu, când își găsesc angajamente în orchestrele din țară, contribuie consistent la îmbunătățirea calității acelor formații. Iată ce beneficii poate aduce culturii românești o idee bună, susținută cu tenacitate exemplară de un om care înțelege foarte bine fenomenul muzical, necesitățile sale, precum și criteriile de perfomanță!
În aceste condiții, reîntâlnirea cu Orchestra Română de Tineret nu putea decât să stârnească bucurie și așteptări legitime. Programul propus a fost, deasemenea, pe măsură: Rapsodia Română nr. 2 de George Enescu, Concertul nr. 3 pentru pian și orchestră de Ludwig van Beethoven și Simfonia a VI-a – Patetica – de Piotr Ilici Ceaikovski. Solistul anunțat inițial, Fazil Say, și-a anulat participarea, fiind înlocuit de pianistul rus Alexei Volodin. O multitudine de argumente irezistibile pentru melomani pentru a nu rata un asemenea concert! În condițiile unei creșteri mai mult decât îngrijorătoare a numărului de infectări cu virusul care a dat peste cap omenirea, sala a fost, practic, plină (la capacitatea permisă de regulile impuse).
Tinerii muzicieni, dirijați de Cristian Mandeal cu autoritatea experienței unei îndelungate și importante cariere, au prezentat o variantă foarte bună a celei de a doua Rapsodii enesciene. Am sesizat preocuparea pentru acuratețea atacurilot și pentru calitatea blocurilor sonore (unul dintre punctele la care orchestrele noastre mai au deficiențe). Instrumentiștii au fost receptivi la gesturile dirijorale, urmând îndeaproape cerințele mentorului. Micile excese de intensitate ale suflătorilor de alamă, care au pus uneori în oarecare dificultate compartimentele instrumentelor de coarde vor fi reglate cu siguranță foarte curând.
În orice domeniu, colaborarea cu profesioniști foarte valoroși constituie un factor de progres esențial, care nu prea poate fi înlocuit cu nimic. Exact la fel se întâmplă și în artă. Atunci când cânți alături de mari muzicieni există două variante: ori ești strivit, ori te autodepășești și devii mai bun. Evident, în cazul unor tineri foarte dotați precum cei din Orchestra Română de Tineret, a funcționat varianta autodepășirii. Pianistul Alexei Volodin și-a confirmat clasa și renumele, modelând sonorități deosebit de frumoase, diverse și adecvate. Orchestra a rezonat imediat, plaja dinamică a ansamblului s-a diversificat într-un dialog de cea mai bună calitate cu instrumentul solist. Calitatea sunetului viorilor s-a îmbunătățit, stimulată de cultura sonoră deosebită a pianistului rus. Temperamentul acestui artist se regăsește foarte bine și în repertoriul romantic, ceea ce explică unele fraze tratate în această cheie. Dar, nu se poate vorbi despre excese. Din nou, o mică parte a publicului a dovedit o insuficientă pregătire, astfel că după prima parte a concertului (ca și mai târziu, după partea a treia a simfoniei de Ceaikovski) au răsunat aplauze… Paradoxal, dar există și ceva bun și în aceste comportamente neinițiate. Înseamnă că apare mereu un segment de public nou, care învață din mers regulile de conduită din sala de concert – s-au auzit atenționările altor spectatori care au oprit aplauzele inoportune. Foarte frumoasă a fost atmosfera meditativă pe care a creat-o Alexei Volodin în partea a doua a concertului. Aici i-am simțit seduși pe muzicienii orchestrei, care au depășit statulul de acompaniatori ai solistului, devenind parteneri efectivi la edificarea unui tablou sonor de excelentă calitate. Poate că instrumentele de suflat din lemn ar fi putut să obțină o nuanță mai mică în finalul părții lente, dar au fost înșelați, probabil, de condițiile acustice mai speciale ale Sălii Palatului. Rondo-ul (partea a III-a) a fost strălucitor, frumos construit, justificând aplauzele calde (și legitime, acum) ale publicului. Alexei Volodin a oferit cu generozitate trei bisuri delicate, care au completat potretul acestui muzician de mare finețe.
Simfonia a VI-a de Piotr Ilici Ceaikovski este o piatră de încercare pentru orice orchestră, pe diferite paliere. Dificultățile instrumentale, cele de ansamblu, de construcție ori încărcătura emoțională sunt probleme deosebit de solicitante. Neîmplinirile pe oricare dintre planurile pomenite ajung evidente cu ușurință. Muzicienii Orchestrei Române de Tineret au abordat cu mult curaj și responsabilitate dificila partitură sub îndrumarea competentă a maestrului Mandeal. Au reușit în destule momente să se ridice la înălțimea exigențelor acestei lucrări capitale a lui Ceaikovski. Am auzit fraze frumoase, îngrijite, momente de virtuozitate reală, solo-uri foarte bune și expresive (mai ales, cele de la clarinet), ori câteva momente intense de încărcătură emoțional-tensională. Cristian Mandeal stăpânește foarte bine arta construcției structurilor mari, ceea ce este un important beneficiu pentru orchestrele pe care le conduce. Stările sufletești pe care le compozitorul le-a „gravat” în Simfonia a VI-a sunt extreme: de la cea mai caldă și intimă confesiune, ajungând până la cea mai cruntă deznădejde. Chiar și stările intermediare sunt marcate de o maximă încărcătură energetică. Astăzi, societatea nu prea mai este înclinată către sentiment, către nuanțarea fină și detaliată a trăirilor. Muzicienii se află și ei în aceeași lume, iar sensibilitatea lor reflectă, într-un fel, specificul perioadei pe care o trăiesc. Momentele culminante dramatice din concertul de aseară au avut o bună componentă emoțională. Poate că pe acest palier s-ar mai putea îmbunătăți și alte secțiuni, în care nu s-a menținut aceeași intensitate. Este sigur că, după ce va mai cânta simfonia de câteva ori, orchestra va performa la un nivel și mai înalt.
Ca bisuri, Cristian Mandeal și tinerii săi muzicieni au propus trei lucrări foarte atrăgătoare. Prima a fost spectaculoasa și dificila uvertură a operei „Ruslan și Ludmila” de Mihail Glinka, realizată cu vervă și acuratețe excelente. La fel a fost și în cazul Dansului Rus din „Spărgătorul de nuci” de Ceaikovski. Ca ultim supliment, inedit, am ascultat transcripția pentru violoncel și orchestră a celebrei arii a lui Lenski din „Evgheni Oneghin” de Ceaikovski. Solist a fost Ștefan Cazacu, un mare talent confirmat al violoncelisticii românești. Sunetele sale vorbesc (parcă auzeam și cuvintele nefericitului poet), iar frazele sunt calde și frumos conduse. Mica neîmplinire a cornului din încheierea momentului nu a fost de natură să umbrească succesul binemeritat al unei echipe foarte bune, ce rămâne o garanție a progresului, de care formațiile instrumentale românești au nevoie pentru a ține pasul cu standardele și cerințele actuale.
Cronică realizată de Alexandru Petrovici
