Despre muzica de cameră

Sol minor este tonalitatea care conectează lucrările ce alcătuiesc concertul cameral din data de 20 septembrie, încadrat în seria Rediscovering Enescu, desfășurat în Sala Mare a Ateneului Român și susținut de membrii Filarmonicii din Berlin, prim concertmaistrul Noah Bendix-Balgley, violoncelistul Stephan Konkz și invitații lor, pianista Angela Drăghicescu și violistul Elias Goldstein. Dar mai mult decât această legătură pur tehnică în alcătuirea unui program de recital (scormonită poate de criticul muzical), care pare sterilă de cele mai multe ori – chiar dacă afectele și teoria lor, expusă de Athanasius Kircher (1602-1680) și Johann Mattheson (1681-1764), sunt cele care guvernează viața Omului din cele mai vechi timpuri – ceea ce a primat într-adevăr și s-a simțit de la primele sunete ale Cvartetului cu pian nr. 1 K. 478 (în sol minor) de Wolfgang Amadeus Mozart, a continuat în Trio-ului cu pian nr. 1 (în sol minor) de George Enescu, pentru a se impune fără doar și poate în bis-ul Rondo alla zingarese din Cvartetul cu pian nr. 1 op. 25 (tot în sol minor) al lui Johannes Brahms, a fost bucuria de a cânta împreună. Acesta este sentimentul pe care muzica de cameră îl declanșează și cu ajutorul căruia molipsește orice muzician. Schimbul constant de idei, relația de simbioză, încrederea, comunicarea non-verbală, senzația de siguranță, sunt elementele care transformă individul din solist independent în parte vitală a unui întreg, a unui organism complex care poate funcționa la parametri optimi doar atunci când toate componentele există și interacționează între ele. De toate aceste elemente ne-am putut bucura în sala de concert – patru entități au colaborat și au făcut ceea ce italienii numesc cu semnificație și sens musica d insieme, muzică împreună.

A fost o după amiază în care inițial am pătruns în lumea fermecătoare a lui Mozart prin intermediul unei cutiuțe muzicale, un carillon pe care cei patru interpreți l-au plăsmuit atât în culori dramatice cât și în pasteluri diafane. Sonorități cristaline dar și vătuite, profunzime dar și lejeritate, întuneric dar și strălucire, au fost atributele care au caracterizat concepția pe care ansamblul cameral a prezentat-o publicului bucureștean. Sunetul dulce al violistului Elias Goldstein, modul reactiv și catalizator al violoncelistului Stephan Konkz, cerebralitatea ingenioasă a violonistului Noah Bendix-Balgley și naturalețea și lejeritatea cu care Angela Drăghicescu a reușit să îmbrățișeze întregul ansamblu, reprezintă bucățile de puzzle care alcătuiesc întregul. Pe aceste coordonate, dialogul celor două entități timbrale (pianul și instrumentele de coarde) a căpătat viață în mod organic, după cum o cere partitura lui Mozart. Astfel, momentele de omogenitate ale sunetului s-au intercalat natural cu cele eterogene, unde toate instrumentele de coarde folosesc un ton comun ce își păstrează totodată individualitatea.

Scris în anul 1897, Trio-ul cu pian, a doua lucrare a concertului și nu prima (artiștii operând o modificare a ordinii tipărite în programul de sală), este o lucrare descoperită și publicată postum, abia în secolul nostru, după o foarte lungă perioadă de tăcere de la prima audiție, anul 1898. Evocă o perioadă de transformări ale tânărului Enescu, care la cei 16 ani pe care îi avea la compunerea lucrării, rămânea încă influențat din punct de vedere muzical de Ludwig van Beethoven, Johannes Brahms și Richard Wagner. Trăsăturile marcante ale acestei perioade de tinerețe, pe care le vom regăsi și în Poema Română op. 1, sunt transparența conceptuală, abundența tematică, dar și o curiozitate pentru folclorul românesc urban, care a marcat cu precădere perioada de mijloc a creației sale. Toate acestea s-au oglindit în interpretarea celor trei muzicieni rămași pe scenă, care au schimbat registrul timbral la 180 de grade. O transformare spectaculoasă pe care aș asemui-o cu un uragan care a copleșit publicul ascultător, rămas țintuit în scaunul sălii de concert. Fantastică a fost înțelegerea pe care cei doi artiști străini au arătat-o partiturii enesciene, beneficiind mereu de suportul prețios al cameleonicei Angela Drăghicescu, cea care are foarte aproape de suflet acest opus.

Bis-ul care a încheiat seara camerală, Rondo alla zingarese, l-a readus pe scenă pe violistul ansamblului. Așadar, în formulă completă, omagiul adus personalității lui Brahms de care Enescu a fost atât de legat în anii tinereții, a concluzionat printr-o explozie de bucurie și exuberanță un concert care mai presus de toate ne reamintește valoarea prieteniei, nu doar în muzică.

 




Articol realizat de Andreea Țimiraș