Al treilea matineu duminical al Festivalului „George Enescu” de la Sala Auditorium i-a avut ca invitaţi pe violoncelistul german Manuel Fischer-Dieskau şi pianistul francez Cyprien Katsaris. Dintre toate sălile de concert folosite în Festival, aceasta rămâne cea mai potrivită pentru muzica de cameră. Dimensiunile şi acustica, într-un amestec optim de spaţiu şi intimitate, reverberaţie şi priză directă, fac din Sala mică a Palatului un loc ideal pentru concerte şi recitaluri camerale.
În ceea ce priveşte programul recitalului, am remarcat o unitate stilistică destul de riguroasă, chiar dacă întinsă pe trei generaţii – Schumann, Enescu şi Brahms – care a produs o imagine de ansamblu a interpretării, clară şi agreabilă. În Adagio şi Allegro, op. 70 de Robert Schumann, înţelegerea dintre pian şi violoncel a funcţionat ireproşabil, în special în reliefarea acelor detalii cu valenţe poetice din muzica marelui romantic german, din care acest opus reprezintă un exemplu grăitor al nivelului semantic atins. Dintre instrumentele pentru care Schumann a destinat la alegere micul diptic cameral – corn, vioară, violă, violoncel – ultimul pare cel mai potrivit în a exprima un limbaj poetic muzical pur, aşa cum istoria muzicii nu avea să mai cunoască vreodată.
Acelaşi filon poetic a traversat şi cele Trei melodii op. 4 de George Enescu, însă sub forma transcripţiei. Fischer-Dieskau şi Katsaris au conservat şi aici expresia reţinută, sensibilă, mai mult sugestivă decât explicită, care a caracterizat întreg recitalul. Am regăsit un farmec al şoaptei din muzica de cameră, care lasă înţelesurile să vorbească de la sine, fără excese sentimentale sau retorice, o eleganţă netulburată a lecturii notelor, dublată de rafinament şi cunoaştere, cu zâmbetul pe buze, zâmbet care i-a însoţit mereu pe interpreţi.
Mai puţin convingătoare a fost sonoritatea discretă în Sonata nr. 2 de Brahms. Nu de puţine ori, au lipsit suflul, consistenţa şi vigoarea care conduc frazele brahmsiene pe suprafeţe mari şi în plin avânt expresiv. Partea a doua, intitulată Adagio affettuoso, s-a executat prea rapid pentru un adagio şi mai mult amabil decât afectuos. În schimb, în partea a treia, Allegro-ul passionato s-a transformat în Allegretto giocoso. În ultima parte, absenţa prealabilă a asumării amplitudinii şi profunzimii sonatei a provocat o senzaţie de destrămare a muzicii în părţile componente, atât de departe de felul în care era văzută de un mare partizan şi contemporan al lui Brahms, celebrul critic Eduard Hanslick, care considera că în această sonată „pasiunea domină, îndrăzneaţă până la vehemenţă”, şi mult mai aproape de linia adversarilor compozitorului, care nu auzeau în muzica sa decât formule şi tehnici componistice sterile.
Ca şi dăţile anterioare, publicul mai puţin numeros a compensat cantitatea de fotolii goale – trădate pentru confortul de sfârşit de săptămână – cu mult entuziasm, care i-a convins pe artişti să revină de două ori înapoi pe scenă. Am ascultat mai întâi un aranjament cu aer de improvizaţie de jazz după fragmente din Rapsodia nr. 1 de George Enescu, în care a dominat Ciocârlia, cu binecunoscutele efecte de ciripit şi fluierat adaptate la violoncel, iar apoi un lied de Johannes Brahms, Feldeinsamkeit, în aceeaşi tălmăcire pentru cele două instrumente protagoniste. Pe lângă legătura cu ultima piesă din programul anunţat – Sonata nr. 2 de Brahms – am intuit în al doilea bis un omagiu discret adus de Manuel Fischer-Dieskau ilustrului său părinte. Un punct culminant demn de reţinut a fost atins în fantezia după Enescu, acolo unde soliştii şi-au permis să fie mai informali şi liberi – Fischer-Dieskau a apărut chiar îmbrăcat cu o ie românească – în timp ce în liedul de Brahms lirismul a căpătat nuanţe foarte delicate şi visătoare, ce amintesc de textul original, într-o încheiere a recitalului, cuceritoare prin simplitatea sa.
Articol realizat de Mihai Cojocaru
