Există toate șansele ca oricine ascultă opera Die tote Stadt să se îndrăgostească de ea – spune șeful de orchestră francez Frédéric Chaslin, care conduce creația lui Erich Wolfgang Korngold vineri, 10 septembrie 2021, la Sala Mare a Palatului. Dirijor, compozitor, pianist și scriitor, Frédéric Chaslin s-a născut la Paris și a studiat la Conservatorul din Paris și la Mozarteum din Salzburg. A fost asistent al lui Daniel Barenboim și al lui Pierre Boulez, devenind, succesiv, director muzical al Operei din Rouen (1991-94), al Orchestrei Simfonice din Ierusalim (1998-2001), al Teatrului Național din Mannheim (2004-2007), al Operei din Santa Fe (2009-2013) și, pentru al doilea mandat, al Orchestrei Simfonice din Ierusalim (2011-2019). Frederic Chaslin își împarte activitatea de dirijor în mod egal între repertoriul de operă și cel simfonic.
Domnule Chaslin, toamna aceasta susțineți un nou concert în cadrul Festivalului internațional „George Enescu”. Ce amintiri vă leagă de România?
F.C.: Cred că prima dată am venit în ediția din anul 1995, când am cântat Pelléas și Mélisande cu Orchestra din Iași, apoi am revenit în 1998 cu Orchestra din Ierusalim, cu care am cântat atât la Cluj, cât și în festival; am mai dirijat apoi concerte în urmă cu trei ani; și chiar anul trecut, înainte de carantină, am condus Orchestra Radio. Aceasta ar fi, deci, a cincea mea vizită.
Cunoașteți bine, deja, publicul și mediul muzical românesc
F.C.: Da. În plus am foarte mulți prieteni români, mai ales la Paris, unde există o importantă comunitate de mari muzicieni români; Enescu însuși a locuit la Paris multă vreme, iar lucrurile se leagă astfel, peste timp.
De data aceasta dirijați cea mai cunoscută operă a lui Erich Wolfgang Korngold, Die tote Stadt. Când ați abordat prima dată partitura?
F.C.: A trecut foarte mult timp de atunci, aveam 20 de ani și eram pianist corepetitor la Orchestra Radiodifuziunii franceze; am făcut atunci o versiune de concert. Am dirijat-o apoi în spectacol pe vremea când eram Generalmusikdirektor la Teatrul din Mannheim, în premieră locală. Așadar e o partitură pe care o cunosc foarte bine, de foarte multă vreme, mi-e foarte familiară.
Subiectul operei pendulează între vis și realitate, sondează psihicul uman, e complex. Credeți că publicul va putea urmări acțiunea operei în contextul acestei versiuni de concert?
F.C.: Nu știu sigur dacă vom avea și supratitrări, dar povestea este relativ simplă. Este vorba despre un bărbat care este îndrăgostit de soția sa, stinsă din viață. El devine obsedat de fantoma soției sale, iar apoi cunoaște o actriță care îi seamănă leit soției. Se creează o confuzie totală între cele două femei – una în viață, cealaltă moartă. Bărbatul nu vrea să accepte moartea soției sale, care îi apare sub forma unei fantome care îi cântă; intervine un soi de stare de nebunie, un prieten încearcă să-l salveze pe bărbat, spunându-i că trebuie să accepte această dispariție. Există și o confuzie de nume – pe cea vie o cheamă Marietta, pe soția stinsă din viață o cheamă Marie, intervine și sentimentul de gelozie, iar la final Paul, protagonistul, acceptă că are o problemă și hotărăște să părăsească orașul, pentru a scăpa de obsesie. Povestea seamănă puțin cu Portretul lui Dorian Gray, cu multe ramificații de natură psihologică, dar în fond povestea este destul de clară.
Dvs. considerați că reînnoirea repertoriului este o prioritate absolută și ați abordat deja acest subiect în ultima dumneavoastră carte, La musique dans tous les sens, care analizează în profunzime aspectele muzicii moderne și relația acesteia cu publicul. Deși Die tote Stadt nu mai poate fi considerată o operă modernă, fiind compusă acum 100 de ani, mulți melomani români ezită încă să se apropie de ea. Ce le-ați spune celor reticenți pentru a-i atrage în sala de concerte?
F.C.: Depinde de ceea ce cred ei, de fapt – că opera este prea modernă sau prea clasică; deoarece critica acelor vremuri a văzut opera ca fiind ușor desuetă. Lui Pierre Boulez i se părea că sună a muzică de film (o afirmație care, din punctul meu de vedere, poate fi interpretată ca un compliment). Trebuie să spunem, de altfel, că el, Korngold, a fost cel care a inventat muzica de film la Hollywood, în anii 1930-1940. Toți ceilalți compozitori îl imitau, deoarece muzica lui avea o putere de seducție imediată, fiind, în același timp, foarte bogată în semnificații; eu găsesc foarte multe influențe din muzica lui Gustav Mahler, Richard Strauss (mai ales din Elektra și din Salome – există chiar trimiteri și citate către/din aceste opere). Muzica lui Korngold este spectaculoasă, toate instrumentele posibile sunt folosite în această partitură, dar ea este și foarte plăcută și ușor de ascultat, este o muzica foarte puternică, în același timp. Din punctul meu de vedere, există toate șansele ca oricine ascultă opera Die tote Stadt să se îndrăgostească de ea. Atât subiectul, cât și muzica au calitățile cinematografice, ceea ce, de altfel, i-a și fost foarte adesea reproșat compozitorului. Eu cred, însă, că tocmai în asta rezidă geniul lui Korngold: el a îmbinat muzica de film cu cea clasică. Pentru mine muzica de film este ceva foarte nobil – mă gândesc aici la Ennio Morricone, la Prokofiev și la Șostakovici, foarte multă lume a scris muzică de film.
Dnule Chaslin, aveți o foarte bogată experiență, atât în domeniul muzicii simfonice, cât și în cel al creației de operă. Din punctul dvs. de vedere, al șefului de orchestră, care sunt dificultățile pe care le ridică interpretarea operei Die tote Stadt de Korngold?
F.C.: Este extrem de dificilă, una dintre cele mai grele partituri pe care le cunosc; mai pretențioase decât Elektra¸ deoarece implică un număr foarte mare de muzicieni, muzica se mișcă tot timpul, există foarte multe momente de rubato, cam ca la Puccini, dar totul făcut cu o masă orchestrală impresionantă, enormă. Korngold, cred, a scris de multe ori lucruri simple într-o manieră complicată. Dar toate piesele lui sunt dificile – mă gândesc acum și la Concertul lui pentru vioară. Se poate ca scriitura lui să fie atât de complicată pentru că el avea un complex vizavi de colegii lui de generație – Schönberg, de exemplu – și voia să le demonstreze că și el este capabil să pună pe hârtie creații complexe. De multe ori, însă, lucrurile sunt complicate inutil, ar putea fi mult simplificate pentru a obține același rezultat.
Îi cunoașteți deja pe toți soliștii cu care veți cânta la București?
F.C.: Pe doi dintre ei îi cunosc personal – pe Markus Werba, cu care am lucrat la Don Giovanni, și pe Cristina Păsăroiu, o prietenă foarte apropiată, despre care am aflat cu surprindere că va cânta rolul Mariettei. Pe Cristina o cunosc de foarte mult timp, am lucrat împreună la multe spectacole de operă de-a lungul anilor și este chiar profesoara de canto a soției mele. Suntem, deci, prieteni foarte buni.
Interviu realizat de Irina Vasilescu
