Enescu – Lumina din tablourile sonore

George Enescu nu a fost o rază de lumină doar pentru familia sa, din însemnările vărului său, Alexandru Cosmovici, în „George Enescu în lumea muzicii şi în familie” ştim că muzicianul a venit pe lume la trei ani de la moartea celor cinci frați decedați în urma anghinei difterice din iarna 1877-1878 şi a bunicilor materni otrăviți la praznicul oferit pentru monumentul ridicat soldaților care s-au jertfit în războiul de Independență, celebrul muzician a revărsat această luminozitate şi asupra lucrărilor sale.

Text de Mădălina Mărgăritescu

Din mărturisile artistului ştim că învățase să cânte şi să deseneze notele aşa cum învățase cu părinții lui şi cu mătuşa Tincuța să citească, să scrie şi să socotească. Iar înclinația spre artele plastice exista tot din copilărie, reprezenta prin desen tot ce vedea, flori, pomi, case, păsări.

Student la Conservatorul din Paris şi bucurându-se de aprecierea profesorilor săi, Gedalge, Massenet, Fauré, Enescu alcătuieşte, printre altele, Suita nr. 1 pentru pian în Sol minor, op. 3 „În stil vechi” (1897). Înregistrarea din 1943 a acestei lucrări ni-l dezvăluie pe George Enescu în calitate de interpret al propriei compoziții.

 

Prin jocul plin de farmec şi grație din Adagio este sugerată liniştea pe care George Enescu spunea că o adoră. Atmosfera calmă absorbită de lumină o regăsim în pictura lui Horea Paştina.

Fiecare creație vorbeşte despre lucrurile cu care artistul Horea Paştina şi-a hrănit sufletul. Dacă Enescu afirma că „simțea coloritul frazei în ureche”, Paştina „ascultă şi priveşte” oamenii pe care-i întâlneşte, obiectele ce-l înconjoară, florile din grădină, urmând a ni le face cunoscute în tonuri deschise.

Pianina, vioara, cobza, florile proaspete înfățişate de Horea Paştina în nuanțe de galben recreează acel spațiu muzical intim de care a fost învăluit Enescu. Adagio din Suita pentru pian nr. 1 (1897) transpune simplitatea şi lumina interioară observate în tabloul semnat de Horea Paştina.

Enescu difuza aceeaşi înseninare şi asupra celor aflați în suferință.

Dovadă stau notițele lui Benjamin Fundoianu (Benjamin Fondane) din 1917 când genialul muzician a început să le cânte răniților aflați într-o sală de spital. „Vuia în jur mulțimea adunată. […] Şi vioara picura o legendă…O baghetă magică ridica şi cobora decoruri noi. Lămpi neprevăzute îşi presurau lumina. Şi lumina aceasta orbitoare se răsfrângea colorată, în tăcerea fragilă ca o sticlă venețiană. Era o lumină orbitoare şi totuşi inexplicabilă apururi […]”.

Punctele de luminozitate din Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră în Si bemol minor op.8 (1901) atrag auditoriul spre anumite momente exact cum Vermeer, „maestrul luminii olandeze”, capta atenția privitorului cu ajutorul tuşelor de lumină aplicate pe un loc precis. În ediția 2016 a Concursului Internațional „George Enescu”, Simfonia concertantă (1901) i-a adus violoncelistului Zlatomir Fung premiul I. Violoncelistul în vârstă de 17 ani, cu un sunet matur şi bine definit, a oferit o interpretare remarcabilă a compoziției lui Enescu. Pe 19 septembrie Simfonia concertantă (1901) se va auzi, la Festivalul Enescu, în interpretarea lui Truls Mørk şi a Orchestrei Naționale a Franței condusă de Christoph Eschenbach. Violoncelistul norvegian este un cunoscător al lucrărilor plăsmuite de Enescu. Simfonia concertantă (1901) se regăseşte pe albumul (2015) înregistrat alături de Hannu Lintu şi Tampere Philharmonic Orchestra.

Lumina din captivanta piesă este focalizată pe violoncel, iar sunetul orchestrei vine în prelungirea instrumentului solo.

Prezența dialogului constant între instrumente se observă şi în lucrarea Concertstuck pentru violă şi pian (1906) creată pentru Conservatorul din Paris, la îndemnul muzicianului Gabriel Fauré. Este singura lucrare scrisă de Enescu pentru violă solo şi a fost dedicată lui Theophile Laforge, primul profesor de violă la Conservatorul din Paris. George Enescu interpretează acest concert împreună cu violistul Alexandru Rădulescu, la Bucureşti, în 1942. Lumina se strecoară printre sunete asemenea celei care se infiltrează printre liniile din compozițiile lui Raoul Dufy, pictorul „culorii – lumină”.

Atât Enescu, prin compozițiile muzicale, cât şi Paştina, Vermeer, Dufy, prin arta plastică, au încercat să facă perceptibilă acea lumină care nu se vede. Muzica şi artele plastice determină retrăirea prin limbaj sonor şi vizual a ceea ce nu poate fi exprimat în cuvinte.