Creația lui George Enescu este, la mai bine de șase decenii și jumătate de la dispariția marelui compozitor, bine cunoscută în cercurile inițiaților, cercetată sistematic și încadrată în sistemul valorilor universale. În același timp, știm cu toții că nu este pe deplin intrată în conștiința marelui public autohton, și nici suficient promovată în multe dintre instituțiile de profil. Să fie o ineficiență a învățământului specializat și de masă, o consecință a vicierii gustului artistic prin mass media, efectul spinoasei probleme a drepturilor de autor, poate complexitatea muzicii enesciene, cel puțin a unora dintre capodoperele sale? Toate acestea sau nici una dintre ele? Să ne aducem aminte că omul iubește numai ceea ce cunoaște, și „aude doar ceea ce înțelege”, după spusele lui Goethe. Pascal Bentoiu, cu autoritatea sa incontestabilă, dezvăluia faptul că Enescu „își construia partiturile încât să-l satisfacă pe el” și „punea un fel de paravan între el și restul receptorilor” , iar „pentru limpezirea mesajului ar trebui să mai treacă timp”, „au trecut 40 de ani de la moartea autorului, cred că mai trebuie să treacă încă 40…”, după cum ne-a fost prilejuit să aflăm din evocatorul film realizat de Ada Brumaru. Este necesară, însă, o lectură nuanțată a acestei afirmații. „Paravanul” invocat nu este altceva decât profunzimea unui discurs lipsit de emfază, finețea și rafinamentul semnificațiilor sonore, sinceritatea unui mesaj complex, iar toate acestea necesită un nivel deloc modest de educație și cultură pentru a fi acceptate, înțelese și apreciate. Vorbind despre valoarea estetică, Tudor Vianu ne atenționa că „un obiect nu devine pentru noi estetic decât atunci când îl gândim în sfera valorii respective”, iar „valorificarea nu este o acțiune automată a spiritului”, ci necesită „un element volitiv, atitudinea estetică”. Oare greșim ca dascăli, ignorând aceste adevăruri simple? Știm că bunul gust muzical se educă, se bazează pe experiențe repetate, dar o atare atitudine ar trebui să devină politică culturală, susținută și finanțată pe măsura importanței sale. Exemplul finlandez al susținerii creației lui Sibelius ar trebui să le dea de gândit decidenților. În acest context, deloc favorabil accesului la rafinamentul cultural, Festivalul internațional „George Enescu”, al cărui patron spiritual a adus muzica românească în zona modernității europene, îndeplinește, de decenii, un rol extrem de important și necesar.
„M‑am născut compozitor…” afirma Enescu, dar latura sa creatoare a fost estompată de mult mai vizibilele apariții scenice, în primul rând ca violonist, dar și pianist sau dirijor, cu memorabile și rafinate abordări interpretative. Cei care au avut privilegiul de a‑l asculta „pe viu”, povestesc de puterea sa de comunicare, de memoria sa fenomenală și de capacitatea sa de a materializa sonor marele repertoriu violonistic, începând cu Bach și terminând cu propriile sale compoziții. În chip similar, discipolii sau partenerii de concert – printre care găsim mari nume, Pablo Casals, Alfred Cortot, Yehudi Menuhin, Dinu Lipatti, Ivry Gitlis și mulți alții – afirmau că Enescu cuprindea întreaga arie stilistică cu aceeași inteligență artistică și oferea un prototip al gândirii muzicale. Pentru Menuhin, „Enescu și-a inventat o lume a sa, foarte personală, absolut grandioasă, expresivă, profund umană, foarte pasională, romantică, visătoare, vizionară, sensibilă”. Marea iubire a lui Enescu, compoziția, a avut un destin asemănător cu al unor creatori de geniu, precum Bach, redescoperit de Mendelssohn, sau precum Mahler, cu imaginea sa de dirijor, aproape uitat după moartea sa, dar lucid atunci cât afirma: „va veni și vremea mea!”. Mahler, cel care, cu simțul valorii, a interpretat prima suită pentru orchestră de Enescu la New York, în 1911, cu uimitorul Preludiu la unison…
Etapa componistică de debut este cea care i-a adus lui Enescu o persistentă etichetă stilistică pe care a dorit să o nuanțeze odată cu evoluția limbajului său, dar care a rămas cea mai accesibilă pentru publicul larg. Cu numele și renumele manipulate propagandistic în anii tulburi de după cel de-al Doilea Război Mondial, cu personalitatea sa generoasă lezată de imixtiunea politică a acelor vremuri, Enescu s-a refugiat într-o țară de adopție în care a fost foarte apreciat de cei care erau capabili să-l înțeleagă, dar care nu i-a oferit siguranța unei existențe pe măsura valorii sale. Înregistrările cu Enescu vorbind într-o impecabilă limbă franceză sunt mai grăitoare pentru portretizarea compozitorului decât descrierile romantizate care abundă într-o anumită perioadă în care a fost mitizat în scopuri patriotarde.
Marea definire a locului care i se cuvine lui Enescu într-o istorie universală a muzicii a venit din partea unor remarcabili analiști ai creației sale: Ștefan Niculescu, Pascal Bentoiu, Clemansa Liliana-Firca, Cornel Țăranu, Valentin Timaru, Valentina Sandu-Dediu, Dan Dediu. Cu asumata vină a întocmirii unei liste incomplete, m-am edificat în anii formării mele muzicale, și chiar și după aceea, citind studiile și volumele acestor exegeți.
Ștefan Niculescu stabilea coordonatele stilistice ale limbajului enescian, afirmând că gramatica sa muzicală își are sursele în trei mari direcții: „muzica germană de la Bach la Wagner, muzica franceză de la Berlioz la Debussy și muzica arhaică românească”, răspunzând astfel celor care ezitau în a accepta universalitatea lui Enescu. „Lăutarul este un personaj internațional” se afirmă în pelicula Adei Brumaru, deja invocată, cu trimitere la suita Impresii din copilărie, iar înțelegerea celei de‑a treia sonate pentru vioară și pian, „în caracter popular românesc”, trebuie detașată de aparența citatelor.
Complexitatea scriiturii a fost una dintre barierele în calea acceptării și popularizării creației lui Enescu. Un mare impact l-a avut, în 1955, asupra generației de atunci a compozitorilor aflați în căutarea drumului creator, interpretarea Simfoniei de cameră, sub bagheta lui Constantin Silvestri, lucrare percepută ca „testament spiritual” al lui Enescu. La fel de importantă a fost prima audiție românească a tragediei lirice Oedipe pe scena Operei române, în 1958, în cadrul Festivalului internațional „George Enescu” (versiune scenică cenzurată apoi de autorități). La 59 de ani de la acest eveniment, Vladimir Jurowski a reluat capodopera enesciană, în programul ediției din 2017 a festivalului. „Vremea lui Enescu vine acum” afirma reputatul dirijor, care realiza, nu de mult, o apreciată versiune interpretativă a Simfoniei a III-a, cu Orchestra simfonică a Radiodifuziunii din Berlin. Simfonia a IV-a de Enescu, finalizată prin efortul competent al lui Pascal Bentoiu, și-a făcut intrarea în programele de concert în 1997, într-o interpretare remarcabilă a Filarmonicii bucureștene și a dirijorului Cristian Mandeal. În chip similar, datorăm varianta finală a celei de-a cincea simfonii efortului succesiv și cumulativ al maeștrilor Cornel Țăranu și Pascal Bentoiu. Interpretările parțiale ale acestei lucrări, realizate de Emil Simon și Cristian Mandeal, au fost urmate de prima audiție integrală, realizată – în deschiderea stagiunii 1996-97 – sub bagheta unui rafinat interpret enescian, Horia Andreescu.
Acestor evenimente, care sunt imaginea coagulării interesului publicului românesc și european pentru creația lui Enescu, le putem adăuga reconstituirea oratoriului enescian Strigoii (pe versurile lui Eminescu) de către Cornel Țăranu și Sabin Păutza, interpretat în premieră mondială de către aceeași remarcabilă orchestră berlineză, sub conducerea muzicală a lui Gabriel Bebeșelea, cel care ne-a oferit și excelenta înregistrare pe CD. Nu putem să nu amintim și existența unei solide realizări analitice a dirijorului Tiberiu Soare, rezultantă a unui demers doctoral, intitulată „Tragedia lirică Oedipe op.23 de George Enescu – o abordare interpretativ-dirijorală”. Conducătorul științific al tezei, reputatul compozitor Dan Dediu, este – printre multe alte contribuții la cunoașterea limbajului acestui mare creator – autorul unui ciclu de prelegeri „EnescuTube”, sub patronajul Muzeului „George Enescu”.
Desigur, evenimentele notabile sunt mult mai numeroase. Să înțelegem din acestea că așteptatul moment anunțat de Pascal Bentoiu se va contura mai devreme de cele „încă patru decenii”, în ideea așezării valorilor la locul cuvenit.
Articol realizat de Gabriel Banciu
