Se spunea despre el că poartă cravate în culori țipătoare și are replici acide. Compunea pe coli de hârtie albă, imaculată, trăgând portativele cu un mecanism special, patentat de el și numit Stravigor. Arnold Schönberg, rivalul său într-ale faimei, îl poreclise ironic „der kleine Modernski”, iar presa americană, în anii ’60, îl transformase într-un fel de guru factotum, înarmat cu o stea pe Hollywood Hall of Fame.
Cert este faptul că Igor Stravinsky (1882-1971) a fost de la început un personaj fascinant, sclipitor de inteligent și genial muzician. Născut într-o familie aristocratică, cu un tată bas-bariton de succes și o mamă pianistă ce poseda o citire la prima vedere uluitoare, moștenitor al celei mai vaste biblioteci din Sankt Petersburg, apoi crescut în disciplina școlii componistice a lui Rimski-Korsakov, Igor Stravinsky izbucnește în istoria muzicii cu forță explozivă încă de la primele lucrări. „Zgândărit” creator de ilustrul impresar al Baletelor ruse de la Paris, Serghei Diaghilev, la nici treizeci de ani va scrie prima sa capodoperă, baletul Pasărea de foc (1911), apoi va compune rapid încă două formidabile partituri coregrafice, Petrușka (1912) și Ritualul primăverii (Sacre du printemps, 1913). Aceasta din urmă îi va aduce faima mondială și îl va proiecta în panteonul marilor compozitori moderni. Șuvoiul inspirației creatoare va continua să curgă în direcția unui idealizat modernism folcloric (cum îl numește Stephen Walsh), tehnica perfecționându-i-se și în exilul din Elveția (între 1914 și 1920), unde va scoate la lumină muzici proaspete, de o frapantă originalitate, precum Nunta (1917, revăzută în 1923) și Povestea soldatului (1918). Inspirat de folclorul rus, limbajul muzical al acestor opusuri este forjat cu mare dibăcie componistică prin folosirea unor celule melodice simple, formate din puține sunete, repetate încăpățânat în ostinato și combinate în alternanțe asimetrice, dar și prin utilizarea ritmurilor viscerale, a gesturilor unghiulare, a câmpurilor armonice modale și a acumulărilor sonore realizate prin suprapuneri de straturi orchestrale.
Odată cu sfârșitul Primului Război Mondial, Stravinsky se stabilește la Paris și devine interesat de reconstrucții muzicale îndrăznețe, folosind materiale muzicale dintre cele mai diverse, de la Pergolesi la Weber și de la Bach la Verdi – bazate pe o tehnică matură și infailibilă, pe precizie conceptuală și pe siguranța stăpânirii formei (spunea adesea că, pentru el, „forma e conținutul”). Astfel, cu baletul Pulcinella (1918), debutează perioada neo-clasică în creația Stravinskiană, perioadă care se va încheia în 1951, cu opera Aventurile unui libertin (The Rake’s Progress). Pe lângă filonul comic, parodie și caricatură, găsim în muzica sa din această perioadă și o asprime ascetică, prezentă în opusurile simfonice și vocal-simfonice ce reflectă preocuparea pentru seriozitate și pentru temele grave ale omenirii: opera-oratoriu Oedipus Rex (1927) Simfonia psalmilor (1930), scrisă după un turneu de concerte ce a inclus și Bucureștiul, unde s-a întâlnit cu regina Maria la un ceai, apoi Simfonia în Do (1940) și Simfonia în trei mișcări (1945).
În 1939, demoralizat, urmând un tratament pentru tuberculoză, dar și tulburat de trei morți succesive din familie (Ludmila, fiica sa de 29 de ani, prima soție, Katia, precum și mama sa), Stravinsky va pleca în Statele Unite, unde se va căsători cu Vera Sudeikina în 1940, tovarășa sa de viață încă din anii ’20. În 1940, studiourile Disney vor lansa lung-metrajul de animație Fantasia, unde muzica din Ritualul primăverii va primi o înveșmântare vizuală ce combină nașterea Universului cu măreția și extincția dinozaurilor. Stravinsky obișnuia să spună mucalit: „Eu am fost doar potirul prin care a trecut Sacre.” Dacă-i așa, atunci Fantasia lui Walt Disney a fost, la rându-i, potirul prin care Stravinsky a trecut în cultura pop și în panoplia star-urilor absolute.
O a treia perioadă de creație debutează în 1952, când revine în Europa și ia contact cu noua viață muzicală a vechiului continent. Ascultă impresionat câteva lucrări ale lui Anton Webern, mentorul tinerilor compozitori europeni. E răvășit când își dă seama că această generație de compozitori nu mai este interesată de muzica sa. Terorizat de inadecvarea stilistică pe care o adulmecă tot mai cătrănit, are o criză de creație timp de șase luni, apoi, sub imperiul unei urgențe metafizice și cu o colosală ambiție, începe să scrie muzică în tehnica dodecafonică preluată de la școala lui Schönberg, dar pe care o adaptează propriei muzici, cum numai el a putut-o face. Una după alta, apar lucrări impregnate de spirit biblic, monumente sonore sacre precum Canticum sacrum (1955), Lamentațiile lui Ieremia. Threni (1958), Potopul (The Flood, 1962), Abraham și Isaac (1963), Requiem Canticles (1966).
Lecțiile pe care ni le administrează Stravinsky nu contenesc să ne dea de gândit: vigoare și rigoare, forță și disciplină, elan și tenacitate. Dar mai presus, stăruie undeva, în colțul minții, o întrebare: din ce să fii făcut ca să nu cazi pradă propriei glorii? Deja la 30 de ani era pus în rând cu marii compozitori ai trecutului. Însă el a continuat cu tenacitate să compună și să învețe. A preferat să greșească, decât să se repete. Și a lucrat harnic mereu, chiar și când n-avea inspirație. Cum să nu-l iubești pe „Prințul Igor, Stravinsky” (cum i-a spus un spiritual compozitor contemporan, Mauricio Kagel), când auzi ce declară într-un interviu la televiziune: „Îmi place să compun. Îmi place să compun chiar mai mult decât îmi place muzica!”
Articol realizat de Dan Dediu
