Concertul, variat stilistic, a beneficiat de o interpretare excelentă și cred că lucrările au putut fi receptate în cea mai bună lumină. Orchestra are membri valoroși – m-am bucurat să îi observ pe cei din componența unor ansambluri precum Cvartetul Arcadia (poate cel mai bun ansamblu pe care l-am auzit vreodată pe viu…) ori Ansamblul Atem (de asemenea de un înalt grad profesional), – cu atât mai performantă în îndrumarea unui dirijor capabil, energic, versatil, cu experiență în interpretarea muzicilor noi.
Începe subteran, grav, ca din măruntaiele pământului. De la primul sunet, simfonia Triade, a compozitorului (și dirijorului) Remus Georgescu, se întrupează în sala de concert ca o materie nevăzută dar aproape palpabilă. Inspirată de operele sculptorului timișorean Peter Jecza, lucrarea pune în mișcare, după spusele compozitorului, ,,blocuri efemere de sunete tăiate în stratul de aer’’. Orchestra e condusă cu deplina conștiință și înfăptuire a potențialului ei atât în ceea ce privește modul în care poate ocupa și decupa spațiul cât și privind impactul sonor pe care îl poate avea asupra ascultătorului. De amplă respirație, muzica se desfășoară fără grabă, organic, concentrată asupra țelului său, căci are o perceptibilă intenție. Calitatea cavernoasă se menține pe parcurs, cu apăsătoare presiune dar și în spațioasa liniște (expectativă) a unor momente melodice, unde ne întâmpină oglinda mistico-supranaturală a simetriei: melodia merge în unison ritmic dar se bifurcă melodic (o linie merge ascendent, cealaltă descendent), pentru a se contopi apoi în unison total, în finalurile de frază. Formele fluctuează, iar densitatea texturii orchestrale se reduce la firul de ață al viorilor ce susțin un sunet lung. Disonanțele catifelate nasc efecte iluzorii ce amintesc de tremurul imaginii orizontului dintr-o zi caniculară. Fulgurante, gesturile rapide și discrete ale suflătorilor pregătesc terenul pentru dinamizarea atotcuprinzătoare ce se apropie din depărtare; ritmuri aproape tribale cuprind instrumentele de percuție, în special timpanii, și sunt atacate rapid și precis: o secțiune cu o energie contagioasă. Tempo-ul alert se topește treptat… lăsând loc secțiunilor de expresie impresionistă, putem spune; totodată, lucrarea mi-a îndreptat gândul spre Neptune, the mystic din Suita Planetelor a lui Gustav Holst. Desigur, nu este aceeași muzică, însă cele două împărtășesc, poate… aceeași ,,planetă’’. Mi-am amintit și de anumite momente din Ritualul primăverii de Stravinsky; acestea sunt lucruri care țin de orchestrație, de armonie, de ethos; Triade are însă propria identitate. Este marcată de o forță a expresiei aparte, condusă de la începutul teluric, pe drumul tenebros până la finalul în care iese la lumină, cu primul acord major… Din păcate muzica s-a aflat în competiție cu aerul condiționat, al cărui vuiet molcom (ca de cascadă îndepărtată) a continuat pe toată durata piesei. Din fericire, muzica ,,a câștigat’’, cel din urmă devenind un soi de fundal natural. Această minunată lucrare se găsește și pe youtube, în altă interpretare; îndemn călduros cititorilor să o asculte! Îmi exprim nădejdea că va fi readusă în sala de concert în viitorul apropiat; e o experiență aparte.
Conceput într-un limbaj cvasi-romantic, Concertul pentru pian, de Patrick Hawes, se prezintă cu trei părți relativ contrastante, ce au în comun faptul de a folosi aproape exclusiv tonalități majore. Prima parte anunță o muzică liniștită, senină. Anumite pasaje au un caracter mozartian (simplificat), uneori beethovenian – în special cele pianistice, dar în mare parte se desfășoară în zona acelui Romantism filtrat prin lentila secolului douăzeci; reminiscența muzicii de film denotă un limbaj devenit deja, în sine, clasic. Nu se remarcă neapărat prin coerență – înțeleasă în sens tradițional muzical –, ci pare mai degrabă un colaj, căci ideea muzicală se schimbă la fiecare douăzeci-treizeci de secunde, această parte întâi fiind ca un soi de instalație sonoră: se desfășoară fără vreo narativitate anume; frazele muzicale ar putea fi probabil și în altă ordine, cu același efect. Se relifează o temă muzicală, ce apare de două ori, la început și spre final. A doua parte, lentă, amintește de genericul unui film romantic ,,de epocă”; așezat, cuminte, în urma unui final fericit. Spre deosebire de prima parte, aceasta pare să aibă un fir conducător, o direcție. A treia parte, rapidă, pune în dialog motivele pianistice, oglindite jucăuș de diferitele părți ale orchestrei. E păstrată abordarea fragmentară, în care muzica se desfășoară în segmente care se succed, totuși se poate urmări un oarecare profil al acumulărilor de energie… însă muzica s-ar putea opri în orice moment, căci pare să aibă deja toate răspunsurile și să fie mulțumită de ele pe deplin. Bineînțeles că nu este o problemă ce ține de limbaj – tonal –, ori de conservatorismul materialului ori al mijloacelor; ceea ce consider că îi lipsește acestei muzici e în primul rând senzația vreunei năzuințe interne și redarea ei muzicală într-un fir conducător inteligibil. În plus (sau ,,în minus”…) lucrarea de față nu pare să profite de limbajul familiar pe care îl folosește, căci după încheierea ei nu rămâne în memorie niciun pasaj; temele muzicale sunt presărate cu economie, iar unde apar nu se remarcă în mod deosebit – lipsește caracterul, personalitatea. Poate calitatea principală este orchestrația reușită, alcătuită de un compozitor cu vădită experiență; aceasta e pusă în valoare de performanța impecabilă a orchestrei, susținută și de interpretarea expresivă a pianistului.
În altă manieră, Tim Benjamin se folosește de potențialul expresiv al limbajului tonal, acesta fiind în a sa Simfonie nu un scop în sine ci doar unul din multiplele elemente funcționale care își dau mâna pentru a spune o poveste – și ce poveste! Lucrarea e inspirată de dispariția vechiului cartier Uranus, prin distrugerea cauzată de construirea Casei Poporului, și în special de poveștile – imaginate – ale oamenilor care și-au trăit viețile acolo, pentru a întâmpina apoi dezastrul uman. Simfonia are patru părți, bogat structurate, orchestrate cu finețe și conduse cu intenție. Se deschide cu melodia melancolică a viorii solo, urmată de orchestra care se construiește treptat; pare desprins din romantismul muzical, întunecat treptat de armonii surprinzătoare. Discursul are un puternic caracter narativ – per total Simfonia m-a purtat cu gândul la un roman elaborat, care necesită o recitire, căci intriga are multe etape și straturi. A doua parte, lentă, de expresie gravă, te ține (de asemenea) în suspans. Începutul tensionat, cu pauze strategic așezate, se preschimbă în acumulări reținute (precum năzuințele timide și delicate ale suflătorilor de lemn, într-o ezitantă melodie ascendentă), ce nu îndrăznesc a decola, ci se retrag ca un val de pe nisip, înapoi în mare, dar marea devine în curând învolburată, ducându-ne în mijlocul furtunii. Aici se întrevede un politonalism, ca o juxtapunere a două lumi, între coexistență și conflict; acesta se disipează ca un coșmar, în locul său vioara melancolică, cu sufletul îngreunat, se îndreaptă spre serenitate; totul se încheie discret, ca o adormire senină. Cu un conținut total neașteptat, a treia parte, veselă, ludică, ne poartă în sonorități de dansuri, inițial medievale cu iz spaniol, apoi spre secolul nouăsprezece; poate sursele de inspirație sunt mai puțin importante aici, principală e ideea de dans și de amintiri pozitive, dacă legăm conceptual de subiectul ilustrat. Următoarea secțiune amintește de Pavana lui Gabriel Fauré. Ca un presentiment se aude, filtrat, Dies Irae. Un Dies Irae cu suflu ușor, ca un dans medieval, susținut aici de corzile în pizzicato – ca niște pași ,,elastici”, alături de suflătorii delicați și de tamburina care punctează profilul ritmic; poate cu atât mai sinistru prin această asociere. Citatul trece la instrumentele de alamă, care anunță dezastrul cu gravitate și certitudine, însă revine redarea jucăușă, ce se va topi în neant – rămasă în urma alaiului dansant e doar tamburina. Partea finală aduce împreună elementele părților anterioare; coexistă gravitatea, suspansul devenit alert, speranța, așteptarea, sugestiile dansante, presentimentul. Caracterul este dinamic, militar, în deplin deznodământ; reapare politonalismul ce poate aminti de Prokofiev dar uneori discursul duce și spre Șostakovici; există în continuare și contrast. Finalul major-minor poate ilustra dualitatea – sau multiplicitatea – orașului-inspirație, coexistență a multiplelor epoci și intenții…
Reapare tema viorii, celula muzicală care deschide și încheie povestea, acum încărcată emotiv de travaliul la care am asistat… își dezvăluie semnificațiile criptate la început într-un ,,A fost odată…” muzical.
Articol realizat de Irina Vesa
