Jérémie Rhorer: Sunt foarte încântat să vin la București, pentru prima oară în România , într-un oraș despre care mi s-a vorbit mult că este foarte plin de viață din punct de vedere intelectual, foarte… deschis și atent – calități care au tendința să dispară în Franța – deci pentru mine este o destinație magnifică!
Nu sunteți la prima colaborare cu Deutsche Kammerphilharmonie din Bremmen!
J.R.: Este o orchestră pe care o prețuiesc foarte mult deoarece are un mod de a concepe gestul interpretativ, muzica, în raport cu cel care a compus-o, printr-o flexibilitate aparte ce se modelează și sub aspectul creator și sub cel al virtuozității: ei lasă șefului de orchestră o totală libertate, îi oferă ocazia unei implicări reale în gestul interpretativ, cu puterea de a respecta așa cum crede gândirea compozitorului. Este un colectiv cu o identitate pregnantă, al cărui spirit este pus în compozitorul a cărui creație o interpretează, așa cum se poate observa și în acest program, în care au demonstrat o veritabilă dorință de a adânci cât mai mult partitura lui Ceaikovski pe care le-am propus-o; se pare a fost pentru prima dată când au abordat Simfonia a III-a a compozitorului rus și au reliefat o evidentă dorință de a-i cerceta cât mai profund scriitura.
O orchestră germană și un dirijor francez sondând universul expresiei romantice a unuia dintre cei mai faimoși compozitori ruși: Piotr Ilici Ceaikovski și una dintre simfoniile mai puțin cunoscute…
J.R.: Trebuie foarte bine înțeles că legăturile istorice dintre Franța și Rusia au fost foarte strânse pe parcursul timpului, așa cum se reflectă adesea și în domeniul literaturii. De exemplu, maestrul lui Tolstoi a fost francez și, chiar dacă nu se vorbește prea mult despre acest aspect, Ceaikovski era foarte atașat de mai mulți compozitori francezi, de exemplu de Léo Delibes; acești creatori i-au modelat destul de mult universul estetic, ceea ce se poate constata mai ales în domeniul baletului… Așa ceva este foarte important atunci când te apropii de o partitură precum cea pe care o interpretăm la București; de fapt în mișcările a II-a și a IV din această simfonie, elementele care sugerează baletul par încorporate conceptului simfonic al lui Ceaikovski… Chiar și modul de tratare al unor trasee melodice evocă spiritul baletului..
Aveți în program aici și câteva pagini de Richard Strauss: în deschidere, „Metamorfoze pentru 23 de instrumente cu coarde soliste”. Există o poveste legată de această lucrare…
J.R.: Este una dintre piesele care dorește să ilustreze un fel de apoteoză a tonalității dar ea se constituie poate într-unul dintre cele mai edificatoare exemple de spirit germanic, ca o cucerire finală, cu semnificații testamentare… Eu unul sunt atașat acestei imagini. Astăzi, după toate experiențele ideologice prin care s-a trecut, am putea să privim aceste pagini – poate – ca elemente fondatoate, ca pietre de temelie pentru o nouă eră.
Știu că s-au elaborat noi ediții ale multor partituri de Richard Strauss în urma unor studii aprofundate…
J.R.: Da, este un demers general dar eu încerc de fiecare dată – indiferent despre ce compozitor este vorba – să caut ediția cea mai autentică, în orice caz cea care pornește din perspectiva surselor existente, în așa fel încât să putem avea o idee cât mai apropiată de intențiile originale ale autorului. Este un aspect pe care îl urmăresc mereu, ca o coordonată esențială; dar este adevărat că, în cazul creatorilor din perioadele mai recente, avem la dispoziție un număr mult mai mare de manuscrise, cu notații mult mai precise și chiar ne străduim să fim cât mai temeinici; este mai puțin de cercetat în cazul lui Richard Strauss decât în cel al lui Ceaikovski de exemplu sau – mai ales – al lui Mozart, dacă vreți! Pentru mine, este o preocupare generală aceea de fi cât mai fidel textului.
V-ați antrenat în acest spirit prin prisma repertoriului ceva mai vechi pe care îl abordați cu ansamblul dumneavoastră „Le Cercle de l’Harmonie”?
J.R.: Da, dar este un principiu pe care îl aplic în general. Am ales pentru ansamblul meu o parte a repertoriului care acoperă – ca zone stilistice – creații care aparțin Clasicismului și merg până spre Romantismul mai târziu (așa cum poate să sugereze și prima noastră înregistrare cu prima simfonie de Brahms) dar în ceea ce mă privește, grija pentru fidelitatea față de text este o preocupare generală, care depășește domeniul strict muzical și se manifestă în orice dimensiune artistică, în cel mai larg sens; este același lucru dacă mă raportez la un text literar sau la orice altceva. Este – dacă vreți – credința mea că este o necesitate a omului contemporan, ca spirit umanist.
Dirijați și operă, sunteți și compozitor… Considerați că acestea sunt fațete ale – să spunem – „meseriei” dumneavoastră în plan muzical sau extinderi ale dimensiunii dumneavoastră ca umanist contemporan?
J.R.: Este un amestec între aceste două noțiuni. Din punctul meu de vedere, un dirijor complet trebuie să treacă inevitabil și prin operă. Să ne amintim ce spunea Karajan: totul este operă și în special muzica simfonică. Cred că dobândim flexibilitatea reală față dominația materiei după ce am experimentat ceva atât de diferit în lumea operei. Și pentru a fi mai concret, în plan pur tehnic, trebuie să înțelegem că astăzi locul șefului de orchestră în procesul montării unei opere este cu adevărat redus la funcționalitatea sa; eu cred însă că până la urmă dirijorul este depozitarul sensului pe care compozitorul a vrut să îl dea creației sale. De foarte multe ori regizorii substituie intențiilor creatoare originale un fel de „sub-creații” și singurul care poate apăra elementul original este dirijorul. Este poate și o latură militantă a afirmațiilor mele în privința modului de a prezenta operele.
Solistă a programului pe care îl dirijați la conducerea Orchestrei de cameră a Filarmonicii Germane din Bremmen este Diana Damrau. Știu că nu sunteți la prima colaborare…
Știți probabil că am înregistrat împreună două discuri cu muzică de Mozart – cred că sunt printre primele discuri ale sale cu Mozart – și asta s-a întâmplat practic acum aproape 15 ani. A fost o colaborare foarte intimă în plan muzical, care a creat legături profunde în perioada respectivă, am susținut concerte pe parcursul acelor ani dar apoi nu am mai prea lucrat împreună, cu atât mai puțin în repertoriul pe care îl vom interpreta în acest concert. Va fi așadar un fel de regăsire după o lungă perioadă în care nu ne-am mai întâlnit.
Ca dirijor dar și în calitate de compozitor, v-ați apropiat cumva și de creația lui Enescu?
J.R.: Mă interesează foarte mult căci formarea mea componistică poartă amprenta culturii lui Ravel. Ravel a fost centrul preocupărilor mele în sensul în care eu îi percep creația ca un fel de apoteoză a expresiei muzicale, ca o figură centrală ce a determinat apoi evoluția muzicii franceze, prin Messiaen și Dutilleu de exemplu. Citind diferite mărturii ale epocii despre Ravel am găsit trei nume care sunt menționate cu regularitate: Casella, Puccini și Enescu. Iar Enescu apărea în ochii creatorilor din grupul respectiv ca un compozitor străucit, poate chiar prea talentat pentru ei. O apreciere ca cea oferită de Ravel – un maestru absolut pentru mine – îmi pare extraordinară. Enescu este însă un compozitor pe care îl cunosc mult prea puțin dar pe care sunt foarte dornic să îl descopăr cu adevărat în viitorii ani.
Interviu realizat de Anca Ioana Andriescu
