José Cura: „Simfonia a IX-a de Beethoven e în genetica umanității”

Interviu de Ruxandra Predescu

Pe José Cura l-am întâlnit înainte să înceapă repetițiile la Sala Radio. Relaxat, chiar pus pe glume, însă nu mai puțin asumat în privința a ceea ce este și ceea ce poate, riguros cu sine și cu cei din jur. Citiți mai jos un dialog cu cineva care poate spune că este printre cei mai buni din lume, dar care alege să joace cartea generozității în a se oferi pe sine și talentul său. Un regal!

Domnule José Cura, ați avut spectacole în chiar toată lumea. De unde veniți acum, la București?
Am venit de acasă, din Madrid.

Vă întreb asta pentru că am parcurs mai devreme itinerariul carierei dumneavoastră și trebuie să admit că e aproape obositor chiar și să urmărești acest parcurs. Cum e o astfel de viață, mereu pe drumuri? Sigur, probabil că pandemia a schimbat asta, dar chiar și-așa, îmi pot doar imagina că nu e prea ușor.
Sunt aproape trei mii de spectacole și concerte în cariera mea de 30 de ani, adică aproximativ o sută în fiecare an, ceea ce e chiar foarte mult! Dar când ești pe bicicleta asta, pedalezi, iar bicicleta are un dinam și dinamul trimite electricitatea la un bec, iar becul ăsta luminează pe cei din jur și chipul tău. Nu vezi prea mult în jur, pentru că ai lumina asta care-ți vine din față, așa că tu continui să dai la pedale și ești acolo, și nu te oprești, îi dai și îi dai, nu te oprești.
Apoi, într-o zi, vine Covid și îți bagă un băț între spițe: PANG!
N-a fost relanti, a fost STOP!, într-o secundă, iar lumina de care spuneam s-a oprit imediat: PUF!
La început, și cred că asta ni s-a întâmplat tuturor, te uiți în jur și nu vezi nimic. Aveai o lumină care acum nu mai e, totul e negru, și te întrebi ce-o să faci.
Încet, însă, pentru că pandemia durează de ceva vreme, din păcate, ochii ți se obișnuiesc cu întunericul și începi să vezi în jur lucruri pe care până acum poate nici nu le observai. Și te miri, și le spui celor din jur, „Hei, ia uite la chestia asta!”, iar ei îți răspund că a fost mereu acolo, dar tu n-o vedeai din pricina luminii.
Am pățit asta cu o mulțime de lucruri și oameni din preajmă, familie, copii, soție, grădină, prieteni. Dintr-odată, am văzut o mulțime de lucruri pe care nu le vedeam înainte fiindcă eram orbit de propria mea lumină. Iar ăsta e cel mai stupid lucru pe care poți să-l faci, pentru că dacă te orbește lumina altora, ok, asta e, dar, dacă te orbești singur, atunci ești un tâmpit.

Cum se vede viitorul acum?
Nu știu, dar cu siguranță nu mă mai urc pe bicicleta aia. O să am 59 de ani curând și îmi place viața asta, pe o bicicletă pensionată (râde), unde luminez în jur, dar fără să mă orbesc singur. Acum pedalez atent și, uite, pot să vin în România și să descopăr artiști uluitori, coruri și locuri frumoase. Nu mai sunt pe roțile alea mari, la Met sau la Covent Garden, am șansa să văd și alte locuri acum, dar chiar să le văd. E o întreagă lume de văzut dacă mergi mai încet, locuri pe care nu le-ai observat pentru că erai pe acea bicicletă.

V-am auzit spunând că ideea de „educare a publicului”, dintr-o postură superioară, nu vă place. Dar sunteți preocupat de educație muzicală, ați susținut multe master class-uri.
Sper să nu fiu înțeles greșit, nu am nimic cu educația, problema mea e cu atitudinea de tipul „Noi o să vă educăm pe voi”, care e complet greșită. Eu spun și cred că am privilegiul de a fi trăit o viață minunată. Dificilă, dar, comparat cu 98% din populație, chiar privilegiată. Am acumulat informații și experiențe pe care aș fi foarte frustrat dacă n-aș apuca să le împărtășesc înainte de a muri, ar fi un lucru stupid, ar fi ca și cum am trăit degeaba.
Deci iubesc ocaziile în care pot să ofer aceste informații oricui dorește să le folosească și să învăț și eu, la rândul meu, de la acești oameni, pentru că eu cred că treaba asta funcționează ca o oglindă. Dar cu siguranță nu umblu pe-aici spunând că sunt reîncarnarea lui Socrate și o să vă învăț pe toți care e treaba cu viața asta!
După un anumit prag în viață, lucrul ăsta de schimbă. Gândești așa când ești tânăr, și e corect, ești idealist, dar unul romantic, și tragi în tot ce mișcă. Când treci de 50 de ani, să zicem, ajungi un idealist stoic, așa că tragi doar atunci când e neapărat nevoie, iar asta e o diferență foarte mare!

Cântați la șase instrumente…
Nu, nu, nu! Nu cânt la șase intrumente. Am învățat, ca parte din pregătirea mea muzicală, tehnica de a cânta la aceste șase instrumente, dar cântatul e altă treabă. Dacă mă pui acuma să cânt ceva la trombon te asigur că va fi o experiență foarte dureroasă (râde).

 

Înțeleg. N-o să fac asta. Totuși, știți cum se cântă la șase instrumente, dirijați, cântați, v-ați ocupat de scenografie și regie la unele spectacole și sunteți, de asemenea, un fotograf dăruit. Cum v-ați dezvoltat în atât de multe direcții? Creative, toate, fără îndoială, dar totuși diferite.
Sunt diferite, dar conectate. Picioarele tale, și capul, și inima, sunt toate diferite între ele, dar, dacă n-ai avea cum să te miști, capul tău ar rămâne mereu în același loc, nu? Așa e și cu toate aceste direcții de expresie artistică, sunt conectate. Fotografia e un hobby, toți avem așa ceva, nu? Majoritatea oamenilor spun că au ca hobby muzica, dar muzicienii nu pot spune asta, fiindcă ăsta e jobul lor, așa că ne căutăm altele. Majoritatea muzicienilor pictează sau gătesc sau fac fotografii. Am mulți prieteni muzicieni care sunt fotografi, unii chiar foarte buni, dar e un numai un hobby – nu sunt un fotograf profesionist, nu-mi câștig veniturile din asta.
Am publicat un album doar pentru că a fost o editura suedeză care mi-a spus că mi-a văzut pozele și ar vrea să scoată un album. Și eu mă gândeam, „Cine are nevoie de pozele lui Cura?!”, că nu-s chiar reîncarnarea lui Avedon, dar ei mi-au replicat că nu e atât despre calitatea fotografiilor, care nici măcar nu-s așa de rele, cât despre ce spun aceste fotografii despre mine și despre felul în care văd eu lumea. A fost un răspuns inteligent care m-a și convins, de altfel, să le dau pozele pentru album.

V-am auzit vorbind mai devreme despre muzica contemporană. Dacă ar fi să faceți un exercițiu de imaginație, cum credeți că s-ar putea numi aceasta atunci când nu va mai fi contemporană, peste 70 sau o sută de ani de-acum?
E o conversație complicată pentru că nu știi unde să tragi linie. Unde e linia asta între genuri și perioade? Simfonia a IX-a a lui Beethoven e un fel de muzică pop acum, în sensul că e populară și apartține oamenilor, nu e într-un muzeu. E muzică pop în sensul reggaeton? Normal că nu. E reggateton singurul gen pop? Normal că nu. Definiția reală a muzicii pop, nu aia pe care ne-o recită industria ca să vândă, e muzica aceea atât de puternic și adânc insinuantă încât oamenii – people, pueblo, popolo – așa, în italiană e cel mai bine, oamenii, spun, se conectează și se identifică imediat cu ea. Pune pe oricine să asculte Simfonia a IX-a și toată lumea o să-ți spună, „Aha! Asta e Oda Bucuriei!”. E Oda Bucuriei un cântec pop? Da! E pop. Nu e raggaeton. E pop, în sensul că aparține oamenilor, e în inima și sufletul lor, adânc, probabil mai mult decât orice altă piesă muzicală. O să uităm raggaetonul la modă vara asta sau următoarea, dar nimeni, niciodată, n-o să uite Simfonia a IX-a de Beethoven. E în genetica umanității.
Ca să revin mai precis la întrebarea ta, cred că o denumire ar echivala, inerent, cu o etichetare. Dar nici muzica clasică nu a existat înainte ca cineva să decidă că trebuie să fie o separare. În trecut aveam doar muzică sacra și profană, din care făcea parte și cea clasică. În secolul XX am început diversificarea etichetelor, pentru că era nevoie să vindem discuri și artiști, apoi am creat muzica pop și cea clasică a devenit percepută cumva ca apanajul unei minorități plictisitoare.
Cea mai grozavă muzică din toate timpurile vine din muzica clasică, este inspirată de aceasta și e scrisă de muzicieni care au urmat o educație muzicală clasică și, în acest sens, am cel mai bun exemplu: Freddie Mercury. Un mare artist care a studiat muzică clasică, nu cum se mânuiește un computer ca să faci muzică cu el, și a fost cel mai bun în domeniul lui!

Ați scris o lucrare pentru aniversarea de 25 de ani a Festivalului George Enescu. Vă amintiți prima întâlnire cu muzica maestrului?
Nu, și trebuie să-mi recunosc public ignoranța de a nu fi foate familiar cu muzica lui. Am ascultat, firește, dar pentru un muzician profesionist, așa cum sunt eu, să asculți muzică e ceva mai mult decât doar s-o auzi. Voi încerca să remediez asta cât de curand.

Anul acesta tema Festivalului este „O istorie din iubire”. Cum ați descrie istoria dumneavoastră de iubire cu muzica?
Muzica este ocazia perfectă de a sta în fața unui alt om și a face împreună ceva din iubire. E ca atunci când stau la pupitru și sunt împreună cu orchestra și facem ceva din iubire pentru muzică. De asta nu-i înțeleg pe cei care vin către muzică și către pupitru în mod agresiv, dictatorial, arogant, dezgustat… Ei nu pricep nimic! E un privilegiu, iar tu ești o parte din el!