Dirijorul francez Frédéric Chaslin, admirat de publicul nostru atât în Festivalul RadiRo cât și-n ediții anterioare ale Festivalului „George Enescu”, și-a dovedit și de această dată competența, eficiența, dăruirea artistică și harul de a polariza toate resursele interpretative întru realizarea, la nivel remarcabil, a acestui concert de dificultate extremă. Într-adevăr, e incredibil cum i-a fost posibil lui Erich Wolfgang Korngold să compună, la o vârstă atât de fragedă (avea doar 23 de ani la premiera absolută care s-a desfășurat simultan în 1920 la Hamburg și Köln), o partitură de asemenea complexitate; chiar ținând cont de precocitatea sa artistică de „copil minune” al Vienei, fiu al unui influent critic muzical, crescut în ambianța elitei artistice și intelectuale a epocii.
Die tote Stadt/Orașul mort, se distinge prin lirismul melodic, bogatul conținut expresiv, măiestria orchestrației, sinceritatea expresiei și instinctul teatral infailibil, în pofida unei originalități stilistice mai modeste, influențată fiind de Wagner, Puccini, Richard Strauss și chiar Johann Strauss (opereta vieneză în general), mai ales în cele două „șlagăre” ale operei, cântecul Mariettei, Glück das mir verblieb, care traversează întreaga partitură, și serenada lui Fritz/Pierrot, Mein Sehnen, mein Wähnen, ambele incluse în repertoriul de recital al sopranelor – respectiv, baritonilor. Aparatul orchestral este neobișnuit de extins, cu instrumente de suflat triplate, pian, celestă, orgă, armoniu, clopote, mandolină, multă percuție etc. iar Orchestra Filarmonicii „George Enescu” merită toată admirația pentru acuratețea și implicarea cu care a răspuns solicitărilor dirijorului. (Ne amintim de altfel cu plăcere și justificată mândrie de performanțe similare ale Filarmonicii sau ale Orchestrei Naționale Radio cu ocazia unor ediții anterioare ale Festivalului enescian în abordarea altor partituri contemporane foarte pretențioase precum Wozzeck de Alban Berg sau Peter Grimes de Benjamin Britten). Merită menționat desigur și aportul adecvat al Corului Filarmonicii bucureștene pregătit de Iosif Ion Prunner.
Echipa solistică a fost de asemenea impresionantă; aleasă cu grijă, cuprinzând exclusiv glasuri calitative timbral și adecvate rolurilor, de la comprimari la protagoniști. Cvintetul divertismentului gen „commedia dell`arte” din actul al II-lea i-a pus în valoare pe baritonul Florin Estefan, tenorii Michael Gniffke și Ilya Selivanov alături de soprana Diana Țugui și mezzosoprana Stephanie Houtzeel care au avut și norocul unei abordări dirijorale favorizante; căci, trebuie să recunoaștem, intensitatea sonoră a orchestrei a fost totuși, aproape permanent, în detrimentul vocilor, scoțând în evidență mai degrabă strălucirea și masivitatea muzicii – în general – decât rafinamentele și subtilitățile ei. Din fericire soliștii au făcut față și acestei provocări, cel puțin așa am perceput urmărind concertul dintr-un loc mai puțin afectat de acustica ingrată a sălii și, implicit, de ameliorarea ei artificială. Am avut ocazia astfel să-l ascult „pe viu” pe Markus Werba, un bariton austriac dintre cei mai apreciați actualmente pe scenele de elită ale lumii, atât ca interpret de operă cât și de lied. În rolul lui Frank a demonstrat că vocea sa, atât de adecvată repertoriului liric, poate fi convingătoare și în partituri mai dramatice, printr-o inteligentă utilizare a accentelor. L-a secondat cu căldură, sensibilitate și noblețe timbrală mezzosoprana Kismara Pezzati în rolul Brigittei. Deși părea marcat de o oarecare indispoziție vocală (care s-a accentuat pe parcurs) elvețianul Rolf Romei a făcut în rolul lui Paul o excepțională demonstrație de tehnică a cântului și de expresivitate artistică. Are calibrul unui autentic tenor eroic, acute puternice atacate cu siguranță și ușurință uimitoare dar și impresionante mezzevoci („rezolvate” de către majoritatea altor interpreți ai rolului în comodul falsetto), o perfectă naturalețe în frazare și a gestionat în mod impresionant acest rol de covârșitoare întindere și dificultate. Rolul dublu Marietta/Marie, cu nimic mai prejos din punctul de vedere al exigențelor impuse de partitură, a fost asigurat de soprana Cristina Păsăroiu, o bucureșteancă școlită la Geneva, Milano și Viena, aflată în plină afirmare internațională. Debutând în acest rol nu numai cu incandescentă dăruire și temperament vulcanic ci și cu permanentă atenție asupra emisiei și dozajului, vocea ei a strălucit suveran, cu un desăvârșit legato; o reală delectare sonoră care, totuși, ar fi putut fi sporită (intențiile n-au lipsit) de mai mult rafinament, o interpretare mai nuanțată, mai ales în ipostaza Marie.
Traducerea textului (foarte neglijentă, din păcate) s-a dovedit totuși utilă pentru publicul aflat la primul contact cu această primă audiție românească (despre imaginile proiectate în fundal… prefer să nu mă pronunț) dar cei prezenți în sală, mult mai puțini decât ar fi meritat valoarea muzicală și interpretativă a acestui adevărat eveniment artistic, s-au simțit cu siguranță recompensați pentru alegerea făcută, răsplătindu-i pe artiști cu îndelungi aplauze și ovații.
Articol realizat de LIGIA ARDELEAN
