În 2008, dirijorul estonian Kristjan Järvi înființează o orchestră pe care o numește Filarmonica Mării Baltice devenind directorul muzical și dirijorul fondator al acestui ansamblu în care cântă tineri și excepționali instrumentiști din Danemarca, Estonia, Finlanda, Germania, Letonia, Lituania, Norvegia, Polonia, Rusia și Suedia. Pasiunea pentru muzică îi unește pe toți, ca și respectul pentru tradiție dar și deschiderea către nou și, nu în ultimul rând, firele nevăzute ale unui teritoriu geografic comun, denumit generic Nordul. Dirijorul lor, Kristjan Järvi alimentează și dezvoltă aceste sentimente. Astfel, prima piesă pe care am ascultat-o a fost lucrarea Aurora, pe care Kristjan Järvi, de astă dată în calitate de compozitor o consideră „… cea mai personală, intimă, emoționantă piesă de pe albumul meu „Nordic Escapes” – „Evadări nordice” (2020)! Kristjan Järvi este apreciat astăzi drept unul dintre cei mai isteți și inovatori creatori de programe de pe scena muzicală clasică. Felul în care scrie nu poate fi încadrat clar, într-un anume gen. O muzică repetitivă, plină de ritm, de culoare, un cross ower peste clasic și contemporan, deseori cu accente de divertisment. Felul în care maestrul dirijează este, uneori, un spectacol în sine și toți instrumentiștii îl admiră și îl urmăresc/urmează captivați. Aurora este o piesă relativ scurtă, destinată unui ansamblu simfonic mare, căruia i se cere ca, prin liniile melodice simple, uneori cu inflexiuni de dans popular, prin ritmurile pregnante și prin combinațiile timbrale iscusite dintre instrumentele cu coarde și cele de suflat, să sugereze, cu delicatețe sau cu vigoare, peisaje specifice Nordului, în care întunecimile misterioase și reci alternează cu jocurile feerice de lumini. Interpreții au învățat partitura pe dinafară. Nu a fost greu căci fiecare pare a se fi regăsit în melodiile, armoniile și ritmurile lucrării cu o bucurie sinceră și totală.
Concertul nr. 9 în Mi bemol major, K271, pentru pian și orchestră de Mozart face parte dintr-un cu totul alt univers sonor. Capodoperă a clasicismului vienez, lucrarea a fost scrisă în anul 1777 la Salzburg de compozitorul pe atunci în vârstă de 21 de ani care a așternut pe coala cu portative demonstrații de virtuozitate pianistică spectaculoase și novatoare alături de momente de delicatețe ce pot fi ușor declarate de inspirație divină. Solista concertului a fost legendara Maria João Pires care, în urmă cu șapte decenii, a debutat în public, la vârsta de șapte ani, tot cu o partitură mozartiană. De la primii pași pe care i-a făcut pe scena Ateneului Român, publicul a salutat-o cu aplauze și ovații pe care artista le-a primit cu modestie și sinceră emoție. Apoi… s-a așezat la pian. Maria João Pires respiră muzica lui Mozart, și o face natural, fără efort, ca și cum pasajele complicate ar fi o joacă de copil iar momentele dramatice, o poveste de spus cu speranță. Fiecare notă are sens, fiecare frază duce undeva, fiecare accent are ceva de spus într-un tot unitar de o armonie perfectă. Simplu și senin, cu o uluitoare aparență de lipsă de efort.
Ar fi nedrept să nu spunem câteva cuvinte și despre implicarea orchestrei în concertul mozartian și să nu admirăm delicatețea dialogurilor ansamblului cu instrumentul solist, rafinamentul sonorităților și acuratețea redării partiturii. Colaborarea dintre Maria João Pires și tinerii muzicieni din Filarmonica Mării Baltice conduși de dirijorul Kristjan Järvi a fost exemplară.
Nu am semnalat până acum faptul că, în concertul pe care îl comentăm, la primele două lucrări, orchestra a cântat în picioare și aranjamentul instrumentelor pe scenă a fost cu totul neobișnuit. Am considerat că dirijorul Kristjan Järvi este într-o permanentă căutare de sonorități cât mai potrivite concepției sale muzicale. Scaunele nu au apărut nici la simfonia enesciană care a încheiat programul; harpa a rămas în mijlocul scenei, violoncelele au rămas așezate în semicerc în fața dirijorului iar contrabașii s-au amestecat, grupuri distincte, cu compartimentul viorilor. Tinerii muzicieni s-au apropiat de partitură cu entuziasm juvenil, curiozitate și ambiție. Lucrarea a fost scrisă de un compozitor cam de vârsta lor – Enescu avea 31 de ani atunci când a început să compună această a doua simfonie a lui, un opus amplu și complex, cu o scriitură densă și elaborată, intens cromatizată și fragmentată motivic cu măiestria celui care reușește să realizeze magistral unitatea în diversitate. Kristjan Järvi a dirijat ferm dar și plin de patos o muzică în care, deseori, trebuie să te oprești și să-i saluți pe marii mentori ai compozitorului, romanticii germani ca și impresioniștii francezi. Învățăturile lor au trecut însă prin mintea și sufletul unui muzician român care nu și-a uitat niciodată rădăcinile. Instrumentiștii din Filarmonica Mării Baltice au reușit să ducă la bun sfârșit această creație monumentală care durează peste 50 de minute, cu deplină implicare și onoare. Compartimentul suflătorilor merită laude aparte pentru felul în care și-au îndeplinit misiunea. Iar solo-urile de vioară au fost splendide. Suntem sigură că, lecturi repetate vor permite și accesul la secretele pe care muzica enesciană și le dezvăluie greu și în timp. Ne-am bucura mult ca Simfonia a II-a de Enescu să rămână în repertoriul ansamblului.
La cererea publicului, orchestra a acordat două bisuri: Lebăda albă de Sibelius și Soarele de la miezul nopții de Kristjan Järvi.
Cronică realizată de Cristina Sârbu
