Redimensionarea și reîmprospătarea trecutului prin limbaje sonore moderne și foarte personale alături de nostalgia sistemului tonal
Concertul din cadrul seriei „Muzica secolului XXI” susținut în 5 septembrie de Orchestra Filarmonicii „Mihail Jora” din Bacău, sub bagheta dirijoarei Jessica Cottis, a fost decupat în două nu numai de pauză, dar și de atitudini componistice fundamental diferite. Cum este muzica secolului XXI? Cum este muzica contemporană nouă? Firește, meandrele ramificărilor stilistice sunt practic infinite și ne pot purta în direcții foarte diferite. Concertul din 5 septembrie s-a focalizat pe viziuni asupra trecutului muzical, însă privit din perspective opuse: dacă în prima parte a programului, cei doi compozitori, respectiv Dan Dediu și Adrian Iorgulescu – două nume de referință ale școlii românești de compoziție –, au optat pentru redimensionarea și reîmprospătarea trecutului integrându-l în limbaje sonore moderne și foarte personale, în a doua parte, Jessie Montgomery și Jonathan Dove au propus publicului muzici de o expresivitate mai facilă și, inevitabil, mai comună, făcând o trimitere mult mai directă la nostalgia sistemului tonal, cel care a dăruit în secolele trecute atât de multe capodopere. Poate este o strategie bună de programare din partea organizatorilor Festivalului „Enescu”, de „îmblânzire” a atitudinii de multe ori refractare a publicului față de așa-zisele asperități ale modernității; salut cu siguranță ca fiind benefică și necesară prezența a cât mai multor estetici muzicale în atât de prețioasa serie de concerte dedicată secolului nostru. Dar mărturisesc totodată că apreciez mult mai mult să fiu provocată a descoperi poteci nebătute, limbaje noi și originale, soluții și viziuni personale ale compozitorilor, chiar și atunci când se raportează la muzici pre-existente.
„Scară la cer”, una din cele mai frumoase poezii de Marin Sorescu, este oglinda în cuvinte (și cea mai bună descriere) a superbei lucrări Spini, de Dan Dediu, după cum a declarat însuși compozitorul în discuția din cadrul Forumului Internațional al Compozitorilor care a urmat concertului. Scrisă în urma morții unei „persoane foarte iubite”, lucrarea este construită ca un cocon quasi-palindromic plasat undeva în zona dintre vis și trezie: două coperți sticloase, ireale (acorduri șuierate pe gâtul instrumentelor de coarde, ca niște muzicuțe dezacordate de timp și de memorie, îngânate de o melodie bizară și catifelată, în secunde mici, a clarinetelor) adăpostesc între ele o frenezie cromatică, ritmică, gestuală din care țâșnește din când în când la corzi un melos tonal, de esență romantică și de o cantabilitate foarte apropiată de zona melodramaticului; dar este o melodramă măiestrit încastrată pe fundalul de jerbe cromatice, cele două paradigme sonore valorificându-se astfel reciproc. Fascinantă această forță de atracție centripetă a melodiei, de multe ori pe nedrept ignorată de muzicile timpului nostru, melodie care în final se prăbușește într-o zonă telurică, foarte dramatică, tăiată de sforzandi în tutti ai orchestrei, totul topindu-se în timbrul cărnos al contrafagotului. Rama sticloasă a lucrării a potențat atmosfera onirică a muzicii, interpretată cu sensibilitate și rafinament; din păcate, poate această forță onirică a făcut ca orchestra să se scufunde într-o nedorită stare narcotică în cea de-a doua lucrare, impresionanta simfonie a VI-a, Obelisk, de Adrian Iorgulescu. Noroc că eram familiarizată cu stilul atât de personal al compozitorului – mușcător, dramatic, fracturat și foarte dinamic, o muzică viguroasă, condimentată, în culori tari, a cărei forță stă în contraste și în diversitatea expresiilor. Lucrarea a convins însă și în această interpretare destul de moale și cu probleme de sincronizare – și cu siguranță că următoarea dată când va fi interpretată, energia va fi cea care trebuie. Obelisk este o operă monumentală, articulată în patru părți, interpretată în acest concert în primă audiție absolută; o lucrare scrisă la comanda Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România cu ocazia Centenarului aniversat în 2020 de această instituție, atât de importantă în susținerea creației muzicale.
În discuția din Forum am remarcat o complementaritate incitantă între cele două lucrări românești: dacă Spini de Dan Dediu este, după spusele compozitorului, o expresie sonoră a căderii (dar și a înălțării, aș adăuga eu, titlul mai ales sugerându-mi o imagine cristică, a speranței), Obelisk de Adrian Iorgulescu pornește de la forma ascendentă a monumentului piramidal amintit în titlu, dar compozitorul îl privește invers, plasându-l cu vârful în jos: pornind de la prima parte, o reflecție a timpului prezent, lucrarea continuă ca un omagiu adus generațiilor trecute de muzicieni români, mergându-se, în partea a patra, până la un grund textural cu inserții „transfolclorice”, o zonă „primitivă”, cum o numește compozitorul. O lucrare de maestru, cu siguranță evenimentul concertului, și care a demonstrat încă o dată cât de bine se simte compozitorul Adrian Iorgulescu sculptând spațiul orchestral.
În partea a doua a concertului am audiat pentru început lucrarea Strum a tinerei compozitoare americane Jessie Montgomery, o variantă pentru orchestră de coarde realizată în 2021 a unui cvartet mai vechi. O muzică repetitivă, ritmică, foarte consonantă, lejeră și decorativă, ca o vată de zahăr – poate binevenită pentru public după încărcătura dramatică a Obeliskului din prima parte. Personal, am apreciat dimensiunea redusă a lucrării. A urmat o piesă mult mai interesantă, aparținând englezului Jonathan Dove, In Exile, un concert pentru violoncel, bariton și orchestră, o lucrare care a avut premiera absolută chiar în cadrul Festivalului „Enescu”, pe 3 septembrie, la Bacău și care este dedicată celor doi soliști, violoncelistul Raphael Wallfisch și baritonul Simon Keenlyside – care au interpretat-o cu sensibilitate și vădită plăcere, doi muzicieni de calibru (deși am sesizat niște probleme intonaționale în registrul acut al violoncelului, poate din cauza vibrato-ului amplu). Faptul că Dove a scris 30 de opere este evident în suflul foarte cantabil și susținut cu competență de-a lungul formei monumentale, apropiate genului de cantată. Mi-aș fi dorit totuși ca muzica să stagneze mai puțin din punct de vedere armonic (un mod obsesiv, figurat în sus și în jos de cei doi soliști, cu multe secvențe). Frumoasă însă combinația timbrală dintre violoncel și bariton, două umbre ale aceleiași entități sonore, câteodată împletite, câteodată despărțite. Lucrarea a folosit un colaj de texte diferite, un manuscris englez din secolul X (The Wayfarer Anonymous Old English), William Shakespeare, Dante, Emily Lawless, Khalil Gibran, Kaveh Bassiri și Douglas Hyde.
Articole realizat de DIANA ROTARU
