Muzică și democrație

„Les Dissonances” s-ar traduce prin „contradicții”. Ansamblul nu cântă cu dirijor, dar are un director artistic și principal fondator, în persoana concertmaistrului și solistului său de casă, David Grimal. În pofida numelui, pe site-ul dedicat se poate citi: „Lucrăm împreună pornind de la ideea de comunitate, de adunare pe bază de energie pozitivă puternică și bucurie”. Disonanțele rezultă din diferența care face unică această orchestră. Există, desigur, destul de multe orchestre care cântă în mod obișnuit fără dirijor, dar, pare-se, nici una care să atace marele repertoriu simfonic. Pe una dintre ele am ascultat-o zilele trecute la Ateneu – „Mahler Chamber Orchestra”. Aspectul cameral e, deci, determinant, dar „Les Dissonances” îl depășește sistematic. Ambițiile mari se manifestă în programele gigantice prezentate în Festivalul „Enescu”. În primul concert am ascultat Suita nr. 2 din Daphnis și Chloé de Maurice Ravel, urmată de Sacre du Printemps de Igor Stravinski, iar în a doua seară se anunță un alt Stravinski de mari dimensiuni (Pasărea de foc) și Concertul pentru orchestră, ultima și cea mai importantă lucrare simfonică semnată de Béla Bartók. Un asemenea repertoriu ar pune pe gânduri orice orchestră, fie și condusă de directorul său muzical.

Dintotdeauna, relația dintre dirijor și orchestră a produs scântei. Ascultarea de o singură voință din partea unui grup alcătuit la rândul său din individualități puternice (fie și doar la nivelul temperamentului) nu e ușoară în nici un domeniu. Pentru a evita orice ambiguitate, David Grimal închide ochii și ascultă, atunci când nu are nimic de cântat. Orice instrumentist cu o minimă experiență de orchestră știe că arcușul concertmaistrului este o a doua baghetă (în caz de urgență, singurul reper), iar violonistul francez posedă toate calitățile unui lider. Totuși, respectând regulile împărtășite, nu se erijează deloc în conducătorul explicit al grupului. Lipsa dirijorului crește exponențial responsabilitatea tuturor membrilor. Paradoxal, tocmai pentru că nu mai e acolo, liderul de drept îi determină pe muzicieni să se asculte foarte bine între ei, ceea ce puțini dirijori reușesc în mod real. În același timp, libertatea și democrația câștigate, foarte atrăgătoare în sine, provoacă cel puțin două întrebări: Dacă funcționează și așa, de ce ar mai fi nevoie de dirijor în general? „Les Dissonances”, prin performanța pe care a atins-o, una recunoscută încă de la înființarea sa, în 2004, și întărită de înregistrări și premii relevante, te poate face să crezi că, de la un punct încolo, importanța numelor de dirijori consacrați sau vehiculați de presă nu e decât marketing. Fie și involuntar, apare o disonanță care subminează tot sistemul.

A doua întrebare rezultă din contradicția de fond a conceptului. Dacă muzicienii se pot exprima neîngrădiți iar spiritul comunitar privește atitudinea și respectul reciproc, ce anume asigură spiritul unificator fără de care muzica simfonică nu se poate manifesta? Răspunsul la îndemână ar putea fi muzica însăși. Istoria esteticii și a interpretării muzicale ne învață, însă, că partiturile pot fi citite în tot atâtea feluri, câți ochi se îndreaptă asupra lor.

Aseară, am constatat că, într-adevăr, „se poate și așa”. Artiștii cu mare experiență camerală și de orchestră au toate reflexele și cunoștințele necesare pentru a nu scufunda barca, ba chiar pentru a vâsli în siguranță până la mal. De calitatea lor te convingi chiar și numai dacă observi că în spatele lui David Grimal, la pupitrul doi, se află Valentin Șerban, câștigătorul ultimei ediții a Concursului Internațional de Vioară „George Enescu”. În același timp, riscul monotoniei nu a dispărut în întregime. Indiferent de calitatea membrilor săi, un ansamblu nu se poate auzi pe sine însuși din exterior, așa cum o fac dirijorul și  publicul. Sonoritatea foarte consistentă a avut și ceva rigid, constant în evoluție, pentru că agogica a rămas exclusiv în sarcina episoadelor solistice. Fără dirijor, e practic imposibil să faci un grup întreg să respire flexibil și să aibă suficientă transparență. Astfel, rigoarea ritmică conține nu doar plasa de siguranță, ci și amenințarea previzibilului. În Sacre du printemps,  de exemplu, accentuarea dimensiunii deja proeminente a ritmului a sunat obositor și greoi, deși tempo-urile păreau însuflețite.

Între cele două lucrări pentru orchestră, David Grimal a interpretat Capriciul român de George Enescu/Cornel Țăranu (așa cum ar fi corect să se anunțe). Nu de puține ori, în festivaluri, unele piese se repetă, așa că ai o bună ocazie să compari interpretările. În cazul acesta, aveam încă proaspătă în memorie interpretarea lui Dmitry Sitkovetsky de săptămâna trecută, de la Ateneu. Grimal a oferit o versiune foarte solidă, profesionistă, chiar strălucitoare pe alocuri, care s-a bucurat de aplauze prelungite, dar universal valabilă, în sensul în care sunetul și tehnica demonstrate se puteau aplica la fel de bine și la orice alt repertoriu modern, în vreme ce Sitkovetsky a cucerit publicul cu o sumedenie de subtilități de arcuș, de sonorități neconvenționale, de vibrato-uri, glissando-uri și alte efecte de mâna stângă, cu o interpretare liberă, rapsodică, ce a surprins întocmai caracterul popular lăutăresc al lucrării.

Admirabilă rămâne în primul rând capacitatea extraordinară artistică și tehnică a violonistului francez de a aborda repertorii dintre cele mai diferite. Cu siguranță că publicul bucureștean nu a uitat aparițiile lui David Grimal din martie 2016, în stagiunea Filarmonicii „George Enescu”, când, pe parcursul a doar câteva zile, a cântat integrala Sonatelor și Partitelor pentru vioară solo de J. S. Bach, după care  a apărut în compania orchestrei, în Concertul în Re major de Ceaikovski.

Articol realizat de Mihai Cojocaru