Nicholas Altstaedt a fost invitat să dirijeze finala de violoncel a Concursului George Enescu, în primăvara acestui an, iar acum a revenit la București pentru un concert alături de Orchestra Filarmonică din Londra. Am stat de vorbă la o cafea despre provocările ultimului an și jumătate, despre emoții, viețile și compozițiile marilor clasici și mărturisesc că pasiunea cu care vorbește despre toate acestea e de-a dreptul molipsitoare. După interviu fost la rândul meu curioasă să descopăr detalii despre unele dintre referințele regăsite în conversația noastră și sper să-i motiveze și pe cititori!
Interviu de Ruxandra Predescu
Nicholas Altstaedt, înainte de 2020 călătoreați foarte des. Cum s-au schimbat lucrurile pentru dumneavoastră?
De fapt, n-a fost chiar atât de rău pentru mine, nu m-a lovit așa tare, aș putea chiar să spun că am fost norocos. Am avut multe concerte, la radio, cu orchestre radio, care au fost transmise live. Am încercat să rămân cât mai ocupat în timpul pandemiei, să am mereu ceva de făcut. Sigur, multe evenimente au fost anulate și, chiar dacă au fost vremuri grele pentru cultură, iar politicienii nu au ajutat prea mult, eu cred că am fost norocos. Am avut mai mult timp pentru mine, să trăiesc, să studiez, să mă gândesc, să mă pregătesc. Cred că depinde de personalitatea fiecăruia, dar există și ceva bun în toată nebunia asta, și am mai vorbit și cu alți colegi care văd lucrurile într-o manieră similară. Sigur, depinde unde cânți și cu cine, pentru că unele țări au fost lovite mai rău decât altele, restricțiile de călătorie au fost, de asemenea, diferite, eu însumi am călătorit mai puțin. Aveam vieți stresante și corpul s-a obișnuit așa, iar când adrenalina a dispărut, am pierdut și mare parte din energie. Însă, așa cum am spus, e și o parte pozitivă în a mai relaxa ritmul.
Sunteți pasionat de diferite arii de expresie artistică, nu doar muzică ci și arte plastice sau dans. V-ați extins descoperirile din aceste direcții în ultimul an și jumătate?
Ca să fiu sincer, nu prea, am fost mai degrabă concentrat pe ce fac și pe ce vreau eu să fac, asa că am studiat partituri pentru dirijare, piese noi pentru violoncel, am organizat festivaluri – ambele au putut avea loc în Austria, atât anul trecut cât și anul acesta. Am și înregistrat mult, iar când fac asta mă implic și în postproducție, iar acum am putut s-o fac așa cum am vrut mereu s-o fac. Am citit. Și, de fapt, timpul trece foarte repede, nu-ți dai seama când ești atât de ocupat.
Totuși, o manieră diferită de a fi ocupat.
Diferită, sigur, dar ai vreme să citești, să descoperi, să studiezi. Nu m-am plictisit deloc pentru că și acasă sunt atât de multe de făcut, nu e neapărat nevoie să călătorești ca să ai o viață interesantă.
Cum a fost experiența de a organiza un festival în această perioadă?
Pentru mine nu a fost foarte diferit, pentru că eu mă ocup de partea artistică, nu de cea executivă, dar a fost mai dificil pentru că totul era destul de volatil în termeni de programare, cine și de unde putea călători, cum se schimbau condițiile de la o zi la alta. Eu m-am ocupat de programări, de alternative, dar pentru cei care s-au ocupat de organizare a fost mult, mult mai greu, între zboruri, teste, cazări și iar teste de toate felurile. Au fost, însă, foarte stricți și am reușit să nu avem nici măcar un caz de Covid.
Din câte știu, mai cântați doar la un alt instrument, pianul. Cum se face că un muzician atât de neobosit în a descoperi variate forme de expresie artistică n-a încercat și alte instrumente?
Am cântat foarte puțin la pian, a fost parte din educația mea formală. Știi, lucrurile se întâmplă cum se întâmplă, n-am căutat neapărat direcții pentru mine cât am primit oportunități: să dirijez sau să fiu parte din organizarea unor festivaluri. Dar să știi că în timpul pandemiei mi-am cumpărat un pian, un Broadwood din 1855. A fost tot o oportunitate venită spre mine, un prieten a vrut să-l vândă și m-a întrebat dacă îl vreau. L-am luat și deja am început să cânt la el. Nu partituri complicate, doar pentru bucuria de a asculta sunetul de pian.
Ați spus cândva că violoncelul e instrumentul cu ajutorul căruia emoțiile dumneavoastră converg către public. Cum se întâmplă asta atunci când dirijați?
Pentru mine, cea mai interesantă parte o reprezintă repetițiile. Acea săptămână în care comunici cu orchestra, lucrați la detalii. Există o mulțime de imagini și cuvinte prin care lucrezi cu orchestra, dar în final e și asta o formă de expresie a emoțiilor către public. Tocmai de aceea, la repetiții merg adesea în zona în care e publicul așezat și ascult de acolo, pentru că ce auzi pe scenă poate fi diferit de ceea ce se aude din sală, și dau indicații de acolo.
Ca un regizor.
Exact. Temporizare, volum, ritm – toate astea se aud diferit în sală față de scenă. Și e la fel și atunci când cânt la violoncel, îmi fac un fel de regie a interpretării, nu sunt doar eu, sunt parte a unui întreg. E foarte important să înțelegi asta, să înțelegem că lucrăm unii cu alții, împreună.
Știu că sunteți, de asemenea, pasionat de studiul vieții compozitorilor clasici și preocupat de contextul în care aceștia se aflau atunci când au compus lucrările pe care le studiați.
Da, mi se pare relevant lucrul acesta și îmi place să lucrez la fel și cu cei contemporani, ca să înțeleg mai bine emoțiile din spatele unei compoziții și care e mesajul pe care doresc să-l transmită prin muzica lor. Chiar am avut recent un concert cu un trio de coarde pe muzica lui Beethoven și am oferit publicului și o poveste despre viața compozitorului. Știm că a scris Heiligenstadt Testament la doar 32 de ani, e un document foarte emoționant despre viața sa, despre nefericire, despre surzenia lui, și cred că e important ca oamenii să știe povestea din spatele compozițiilor sale.
Există o bogată literatură – scrisori, jurnale, recenzii – din vremurile în care marii compozitori clasici și-au trăit viețile și au creat muzica pe care o putem asculta astăzi, cu cât descoperi mai multe despre toate acestea, cu atât vrei să afli mai mult, te inspiră, te motivează. Poate ai cântat o anumită lucrare de sute de ori, dar când descoperi încă un detaliu biografic, contextual, asta poate să-ți schimbe interpretarea, s-o îmbogățească. Cred că e important nu doar să duci muzica spre public ci și să înțelegi de unde și cum a venit acea muzică. Uite, de exemplu Dvořák și Brahms. Au fost prieteni, au lucrat cu același publisher, Simrock, iar când Dvořák era în America, Brahms a fost cel care, cu acordul autorului, a făcut adnotări pe compozițiile trimise către publicare. Și, da, ei erau prieteni, dar viețile și credințele lor au fost diferite, așa că e important să știm influența lui Brahms asupra unora dintre lucrările prietenului său, e o altă cheie acolo. Aș putea să vorbesc la nesfârșit despre compozitori, poveștile și ce anume le-a influențat muzica la un moment sau altul!
S-a întâmplat să descoperiți detalii biografice care să vă influențeze în a prefera un compozitor sau altul?
Încă nu. Uite, acum 15 ani am vrut să fac un program cu muzica lui Gesualdo și pe urmă am descoperit că a fost un criminal, a ucis doi oameni, și mi-am spus că nu voi putea interpreta compozițiile unui asemenea personaj. Dar pe urmă am ascultat muzica lui, care e genială, și am gândit diferit. Și Wagner, despre care Bernstein obișnuia să spună „Îl urăsc pe Wagner în timp ce stau în genunchi în fața sa”, era o persoană total dezagreabilă, dar muzica lui e minunată.
Ați fost aici în primăvară pentru a dirija finala la violoncel de la Concursul „George Enescu”. Cum vedeți generațiile următoare de muzicieni?
Cred că sunt talentați, îmi place să-i urmăresc cum se dezvoltă. Cred că pe la 18-19 ani au o maturitate mai mare decât aveam eu la aceeași vârstă și asta se vede și în interpretările lor, au mai mult acces la mai multă informație și variante de interpretare și asta se simte, se aude. Sunt din start la alt nivel, la alt standard. Pentru mine a fost chiar o inspirație să lucrez cu cei trei finaliști, mai ales că poți învăța mereu ceva și de la cei tineri. Ne-am întâlnit și am repetat separat, fără orchestră, și am petrecut împreună câteva zile foarte plăcute.
Prima dumneavoastră prezență în cadrul Concursului și Festivalului George Enescu a fost în acest an. A fost, de asemenea, și prima întâlnire cu muzica lui George Enescu?
Nu. Am înregistrat Octetul pentru coarde și l-am cântat destul de mult, pentru că e o bucată foarte frumoasă. Cunosc și Sonatele pentru violoncel, dar nu le-am cântat, unele bucăți pentru vioară, de asemenea, cunosc destul de bine muzica lui, dar de cântat am cântat doar Octetul.
Prezența la București în cadrul acestor două evenimente vă convinge cumva să adăugați Enescu în programul dumneavoastră?
De fapt, chiar da, intenționez să cînt mai mult din muzica sa. Enescu a fost un geniu și mi-a plăcut mereu muzica sa. E complexă și necesită timp pentru a-i desluși limbajul și cred că marea recunoaștere a geniului său încă urmează să se întâmple pentru că sunt lucrări precum Simfonia concertantă pe care mulți violonceliști le interpretează aici prima dată și pe care, cu siguranță, vor continua să le interpreteze și în afara celor două evenimente de la București – concursul și festivalul.
Octetul eu l-am cântat acum zece ani și, cu cât l-am cântat mai mult, cu atât a avut mai mult sens. Eu a trebuit să-i descopăr singur straturile, pentru că nu erau prea multe versiuni, dar acum cred că fiecare violoncelist încearcă să-l cânte la un moment dat, astfel că poate fi prezentat la festivalurile de muzică de camera cu doar câteva zile de repetiții pentru că toată lumea îl știe deja. Cred că o să devină parte din repertoriul standard, dar asta trebuie să se mai întâmple și cu Simfonia concertantă sau cu sonatele, pentru că sunt minunate.
Pare că sunteți pe cale să deveniți un ambasador al muzicii enesciene.
Încă nu, dar sper să ajung acolo! E un privilegiu să cânt Enescu aici, la Festival, și va fi să cânt Enescu oriunde și să-i conving și pe alții s-o facă.
Tema ediției din acest an este „O istorie din iubire” și însumează emoțiile și dragostea tuturor celor implicați în acest eveniment, dar și generozitatea compozitorului în a se oferi pe sine și muzica sa de-a lungul vieții sale. Ați spus cândva că cea mai prețioasă posesia dumneavoastră este iubirea. Unde și cum se regăsește iubirea pentru muzică în viața dumneavoastră?
Cred că muzica adună emoții și creează legături. Viața e despre a învăța, iar muzica e cel mai subtil mod în care oamenii pot comunica unii cu alții și doar așa, prin comunicare, pot învăța unii de la alții. Poți spune doar cât poți spune cu vorbe, dar muzica e atât de mult dincolo de cuvinte, au exprimat asta atât de mulți mai bine decât mine, Goethe, Nietzche. Muzica are darul de a exprima ce nu se poate prin cuvinte. Așa e și cu iubirea. Cred că poți face declarații de iubire mai cuprinzătoare prin muzică decât poți prin cuvinte.
Iubirea pentru muzică m-a salvat în cele mai dificile momente ale mele, și cred că nu doar pe mine. Gândește-te la pandemie, la perioadele grele prin care a trecut și trece omenirea. Unii dintre noi avem muzica, ne găsim acolo refugiu, salvare, o formă de expresie a emoțiilor, oricare ar fi acestea. Asta aduce muzica: iubire, iar oamenii sunt pur și simplu înfometați de iubire după un și jumătate de pandemie, de teamă, de stres.
De final, pentru că sunteți familiar cu viața multora dintre ei, dacă ați avea ocazia să stați la un pahar de vorbă cu un compozitor dintre cei clasici care ar fi acel compozitor?
Oh! Probabil că răspunsul depinde foarte mult de dispoziția dintr-un moment sau altul. Acum, când mă întrebi tu, probabil aș alege Brahms, pentru că am discutat despre el cu un prieten. Nu știu cât ar fi fost de interesant, pentru că nu era un tip prea vorbăreț ci mai degrabă retras. Aș fi recunoscător pentru așa o oportunitate cu oricare din marii compozitori, dar azi, acum, l-aș alege pe Brahms.
