Am citat dintr-o cronică scrisă după prima audiție absolută a Simfoniei a III-a în re minor de Gustav Mahler; o simfonie gigantică prin durată (peste 90 de minute), cu un aparat orchestral supradimensionat (prin dublarea sau triplarea anumitor partide, o bogată și diversă percuție, instrumente rar sau deloc întâlnite într-un ansamblu simfonic), cu o uluitoare diversitate a conținutului și mijloacelor de expresie, plină de contraste adesea șocante care juxtapun sublimul cu trivialul, profunzimea filozofică și elevația spirituală cu naivitatea, chiar simplismul. „Simfonia trebuie să fie precum lumea. Trebuie să cuprindă totul” – argumenta compozitorul însuși.
„Niciun moment de plictiseală, nicio secundă de oboseală” pot spune și cei ce au urmărit această simfonie interpretată pe 18 septembrie la Sala Palatului sub bagheta lui Paavo Järvi, cel ce are – la propriu – dirijatul în sânge, dirijori fiind și tatăl și fratele său mai mic (prezent de asemenea în programul acestei ediții a Festivalului „George Enescu”). Reîntâlnirea cu el a fost o încântare, datorită implicării sale totale în actul artistic – fiecare gest, atitudine corporală, cu siguranță și mimica (atât cât am putut remarca din sală atunci când se îndrepta spre stânga orchestrei) erau sugestive și eficiente – dar și datorită empatiei cu interpreții, oglindită în expresivitatea lor sonoră și pe chipurile lor. Locul ocupat în sală mi-a permis să observ toate acestea, precum și acel „bravo!” șoptit de dirijor violonistei-concertmaistru la finalul celei de-a doua mișcări a simfoniei, Tempo di menuetto, în care ea a avut numeroase intervenții solistice. Vorbind despre această secvență a simfoniei, de remarcat faptul că, deși poartă indicația „sehr mässig /foarte măsurat”, dirijorul și-a permis delicioși rubati care au sporit, parcă, grația, umorul și cantabilitatea cuprinse în ea. Personalitatea dirijorului, viziunea sa asupra lucrării (asupra muzicii mahleriene în general), s-au manifestat și prin exacerbarea contrastelor, evidențierea percuției într-o adevărată beție sonoră în marșurile bahice din partea I, accentuarea caracterului dansant de câte ori partitura i-a permis-o, desfășurarea foarte fluentă, suplă, a întregului discurs muzical. Desigur, toate acestea au fost posibile și datorită Orchestrei Tonhalle din Zürich al cărei dirijor șef este din 2019 și la pupitrul căreia a inaugurat acolo, prin două concerte susținute tot cu această lucrare pe 15 și 16 septembrie, recent renovata Grosse Tonhalle; o sală care are exact vârsta… Simfoniei a III-a de Mahler (terminată în 1895), ceea ce a determinat și alegerea ei pentru acest eveniment.
Orchestra se poate lăuda (printre multe altele) cu integrala discografică a tuturor simfoniilor mahleriene, această muzică devenindu-i, deci, familiară de-a lungul timpului. Are în general potențialul de a-i face față cu brio, chiar și-ntr-o alcătuire mai restrânsă. La București n-au răsunat, de exemplu, decât 4 din cei 8 corni prevăzuți în partitură să deschidă la unison simfonia; dar cum au răsunat!!!… Omogenitatea sonoră, flexibilitatea, precizia atacurilor au caracterizat fiecare partidă iar intervențiile solistice au demonstrat și faptul că (aproape) toți instrumentiștii sunt adevărați virtuozi. Imperfecțiunile n-au lipsit, mai ales în ultima mișcare, dar au putut fi trecute ușor cu vederea ținând seama de altitudinea întregii performanțe. De neuitat rămân, bunăoară, solo-urile de trombon, oboi, flaut, lungul dialog cu orchestra al fligornului din culise…
Solista vocală a fost altista Wiebke Lehmkuhl, excelentă interpretă de concert dar și de operă wagneriană (cum o recomandă angajamentele internaționale) care și-a confirmat calitățile: noblețea timbrală, emisia omogenă în frazare pe întregul ambitus, cu sunete grave bine rezonate și acute ample, fără asperități, precum și interpretarea inteligentă, adecvată stilistic. De menționat și contribuția meritorie adusă de Corul (feminin) al Filarmonicii bucureștene alături de Corul de copii al Radiodifuziunii Române (băieți – în partitură, mai ales fete adolescente – în acest caz), dirijate de Iosif Ion Prunner, respectiv – Răzvan Rădos.
„Niciun moment de plictiseală, nicio secundă de oboseală” – au adeverit călduroasele aplauze de la sfârșit, primite de artiști cu vădită emoție; i-am observat pe câțiva înlăcrimați. Minunat!
Articol realizat de Ligia Ardelean
