Nicolas Dautricourt: „Oricât ești de bun, de superman, nu îți aduci ego-ul pe scenă” 

Dincolo de talentul său incontestabil, Nicolas Dautricourt este mai ales un om luminous, senin. Este îmbrăcat în culori închise, sobre, dar are niște încălțări de culoarea vișinei coapte. Vorbește cu pasiune despre muzică, dar exersează autoironia și umorul bine nuanțat. Cântă cu o vioară Stradivarius, dar ar cânta cu ea și pe stradă dacă partitura i-ar fi pe plac iar publicul ar sta să-l asculte.

Interviu de Ruxandra Predescu

Domnule Dautricourt, să pornim conversația noastră cu Enescu Project. Cum a început acest proiect special dedicat muzicii unui compozitor care vă place? Căci vă place Enescu, de bună seamă.

Ah, îmi plInbox simone ac Stravinsky și Prokofiev, dar Enescu nu cine știe ce (râde). Glumesc! Serios! Îl ador pe Enescu, sunt un mare pasionat de Enescu și de muzica lui. L-am descoperit acum mult timp, dar Octetul doar acum vreo șase ani și m-am îndrăgostit profund de această lucrare pe care am decis s-o cânt cu prietenii mei dragi de la Capriccio Quartet. Am decis împreună să pornim un proiect de la octetul lui Enescu și așa am ajuns aici. Am început acum cinci ani, am fost în turneu prin Franța, iar pentru noi participarea la Festivalul Enescu e o mare realizare. A fost un an plin cu acest proiect, pentru că am și înregistrat, în mai, apoi încă o sesiune în septembrie, și vom lansa CD-ul anul viitor, în toamnă, alături de o campanie de comunicare și o serie de concerte. Poate o să venim și în România! Dar, pentru moment, vreau să spun că pentru noi e un eveniment cu adevărat special să cântăm Octetul lui Enescu la Festivalul Enescu, în țara lui, la doi pași de casa în care a locuit.

Când l-ați descoperit pe George Enescu?

Cred că acum vreo zece ani, când am încercat prima dată să cânt Sonata nr. 3. N-a fost simplu pentru mine, pentru că limbajul acesta are nevoie de inițiere, trebuie să-i dedici timp, pasiune, energie. Trebuie să fiu onest și să admit că prima dată nu mi-a ieșit prea bine. Totuși, odată cu trecerea timpului, am ajuns să am o relație cu muzica lui Enescu.

Știu că sunteți curios, pasionat, chiar să descoperiți detalii despre viața compozitorilor. A ajutat și asta în relație cu Enescu?

Sunt, da. Și, da, a ajutat să descopăr nu doar muzica ci și personalitatea sa. Am urmărit interviurile sale în franceză, o limbă pe care o vorbea la perfecție, literar, cu expresii extrem de fine, un pic graseiat, extrem de fermecător! Am ajuns să-l cunosc și m-am îndrăgostit de generozitatea, modestia, simplitatea și extraordinara sa imaginație. Am o întreagă istorie cu Enescu!

Dar relația cu vioara? Cum a început? A fost primul instrument la care ați cântat?

Nu. Am început cu pianul pe la 4 sau 5 ani și nu prea m-am înțeles bine cu profesorul, așa că am schimbat cu vioara. Tatăl meu era un violinist amator, așa că am primit multe sfaturi prețioase de la el. Eram destul de talentat, cumva, așa că lucrurile au avansat repede și a fost destul de evident pentru mine că asta mi-e calea. Sau cel puțin până pe la 25 de ani, când am avut un fel de răscruce metafizică: „Cine sunt? Unde vreau să ajung?”. Cariera mea solistică a început destul de devreme, în adolescență, și m-am trezit într-un moment în care am simțit că existau niște reguli pe care poate nu le înțelegeam pe deplin și am fost un pic confuz și în legătură cu acest star system: l-aș fi vrut, dar, în același timp, mi se părea că ar trebui să plătesc prea scump ca să fiu o parte din el.

Între timp am identificat ceea ce e important pentru mine, să cânt muzică în care cred, indiferent de perioada în care a fost creată, fie că e modernă sau barocă, să cânt cu prietenii mei, să bem o bere împreună după concert, să împărtășesc toate acestea. Iar Festivalul Enescu are o însemnătate deosebită pentru mine cu atât mai mult cu cât sunt aici cu prietenii mei. De multe ori viața de solist e una singuratică, pleci în turneu, te întorci, ești doar tu, dar aici e un proiect cu prieteni. Eu am mai fost în România, ei nu, așa că am ocazia să îi ajut să descopere un pic orașul, clădirile, atmosfera, culorile.

Cum se îmbină pasiunea pentru jazz cu cea pentru muzică clasică?
Mai mult decât jazz, îmi place să cânt ceva care vine direct din inima și imaginația ta. Sunt surprins cum, în muzica clasică, am dus atât de departe citirea unei partituri și respectarea ei până în cele mai mici detalii, ritm, dinamică, nota asta e așa, asta e așa, cu accent, fără accent, iar majoritatea celor care cântă muzică clasică sunt atât de buni în respectarea acestor indicații încât nu mai gândesc, nu mai simt, nu mai adaugă nimic din ei în interpretările lor. Găsesc asta foarte-foarte-foarte-foarte trist. Foarte!

Așa că eu încerc să cânt ce-mi place. Chiar și muzica asta de aici (n.a. o piesă pop care se auzea pe terasa hotelului unde a avut loc interviul).  Dacă îmi place, mă duc în cameră, mă așez la computer, fac un aranjament pentru corzi și putem s-o cântăm în seara asta. Cred că în muzica clasică, acum, ne îndepărtăm mult prea mult de sensul esențial al muzicii, de emoții. Uite, de exemplu, dacă mergi în Paris spre locurile cele mai vizitate, la Montmartre, la Sacre Coeur, îi poți auzi pe oamenii ăștia în metrou, cântă la acordeon, ta ra ra ra ri ra ra… (fredonează Sous le Ciel de Paris), auzi două note și ești în Paris, pe străzi, chiar dacă ești, de fapt, într-un vagon de metrou. Acesta este miracolul muzicii: cu doar două note te transportă în diverse locuri. Închizi ochii și ești acolo.

Cred că asta e puterea muzicii și vreau să ajung cât mai aproape de asta. În America sau în Mexic, mergi pe stradă și auzi tot felul de artiști amatori la vioară. Unii cântă fantastic, alții așa și așa, corect, însă, cu improvizații simple, și cred că ce fac ei este legat de esența muzicii. Asta vreau si eu, acolo vreau să ajung, la esență, asta încerc.

Cum vedeți următoarea generație de melomani?

M-am bucurat să văd multe chipuri tinere aici, la Festival. Nu prea mai vezi asta des la concertele de muzică clasică, iar eu cred că de vină pentru asta sunt muzicienii. Cântăm muzica scrisă de compozitori-genii, dispăruți dintre noi, figuri extrem de puternice cu care încercăm să comunicăm, cumva, la un nivel subliminal, poate, în loc să încercăm să comunicăm cu publicul. Înțeleg acest proces, suntem ca un portal între compozitori și public, dar cumva uităm, adesea, că publicul e în fața noastră, ei sunt cei cu care trebuie să comunicăm, ei sunt cei care trebuie să beneficieze de atenția și emoțiile noastre.

Prin urmare, dacă vrei să aduci aproape, în sala de concerte, oameni care nu sunt familiarizați cu muzica clasică, trebuie o formă de modestie și multă deschidere și comunicare, trebuie să le vorbești pe limba lor, fără aroganță. În felul acesta oamenii se vor simți mai dornici să intre în această lume. Din păcate, mulți muzicieni nu fac acest efort, ci au mai degrabă o atitudine deferentă, poate chiar arogantă: „Eu sunt aici, sus. Cine vrea, aici mă găsește”. Nu merge așa. Trebuie să găsim un nivel comun și apoi ne putem ridica împreună de-acolo. Oricât ești de bun, de superman, nu îți aduci ego-ul pe scenă.

E ca atunci când eu merg la un muzeu. Dacă ar veni cineva sa-mi spună că sunt prea incult ca să înțeleg sensul unor capodopere, probabil că nu m-aș mai duce a doua oară. Dar dacă cineva îmi explică pe înțelesul meu, sigur o să-mi placă și o să revin.

Ce ați alege să cântați unei audiențe puțin sau deloc familiarizată cu muzica clasică?

Noi chiar cântăm pentru astfel de oameni și este unul din scopurile mele. Vorbesc cu mulți oameni care știu muzică și cu unii care nu știu nimic despre muzică, vorbesc cu toți.
Uite, un concert e ca un tablou. Dacă vorbim despre Enescu Project, avem muzica, pe noi opt, minunatul loc în care cântăm… Cred că sunt factori care nu au legătură neapărat cu muzica, dar care pot influența mult experiența publicului. Sâmbătă vor fi tot felul de oameni în sală, unii care ne știu, unii nu, unii care știu ce cântăm, alții nu, dar sper că întregul tablou îi va convinge să-și deschidă ochii, urechile și, în cele din urmă, sufletul. Suntem niște prieteni care cântă pentru prieteni.

Cum ați traversat perioada de lockdown, cea în care întâlnirile cu publicul n-au mai putut avea loc?

Din punct de vedere profesional, am pierdut multe concerte și mulți bani. Nu prea aveam nici economii, așa că n-a fost o perioadă prea veselă. N-am făcut concerte online, nu e genul meu să intru în centrul atenției în felul acesta.

Dar ați participat la câteva inițiative artistice care au avut ca scop strângerea de fonduri.
Da, normal. Primul a fost in iunie anul trecut, cu bunul meu prieten Renaud Capuçon care m-a sunat și m-a invitat într-un asemenea proiect, am mai făcut câteva video-uri, chiar și Mihai (n.a. Constantinescu, directorul Festivalului George Enescu) m-a rugat să fac unul, de încurajare, așa.

Și am mai lucrat la câteva proiecte la care nu aș fi avut ocazia să lucrez dacă nu era pandemia. Una peste alta, cred că am fost ok. Nu ușor, a trebuit chiar să fac o ipotecă, dar până la urmă bine, am petrecut și mai mult timp cu copiii mei, am un băiat și o fată.

Studiază și ei vreun instrument?
– Câte ceva, da. Dar nu sunt genul ăla de părinte: „Studiază, studiază!”. Mai degrabă le spun să nu studieze (râde). Nici eu n-am fost genul care studia prea mult în copilărie și cred că e foarte important să ai și experiență de viață, eu din asta am învățat mult să fiu un interpret mai bun.

Tema acestei ediții a Festivalului este O istorie din iubire”. Unde e locul iubirii în istoria dumneavoastră cu muzica?

Cred că muzica în sine e o poveste de iubire, eu așa văd lucrurile, iar uneori e dificil să combini asta cu disciplină și rigoare. Am 44 de ani acum și în ultimii ani simt că pentru mine a devenit important ca ceea ce fac să fie sub semnul iubirii sau al prieteniei, care e tot o formă de iubire. Enescu Project arată asta, muzică, prieteni, un loc minunat, o echipă minunată.

Și, apropo de asta, aș vrea să spun că Mihai este o persoană excepțională, unică, director al unui festival uriaș, un om atât de special și totuși atât de modest și accesibil. Răspunde imediat la mesaje sau apeluri, este extrem de generos și înțelegător și cred că e o mare-mare diferență între el și alți directori de festival. Este, de asemenea, o plăcere să vorbești cu el despre muzică, e înnebunit după muzică, inspiră și expiră muzică, și nu doar Enescu, și mereu spune exact ce și cât trebuie spus. Am o foarte mare stimă pentru el și cred că va fi imposibil de înlocuit. Vor veni, firește, alți oameni, și să sperăm că vor fi cei potriviți, sper asta pentru voi, pentru festival, dar nu va mai fi cineva ca Mihai.

Ultima întrebare e un exercițiu de imaginație. Aș vrea să vă provoc să-mi spuneți cu ce compozitor clasic v-ar plăcea să cântați ceva improvizat, poate chiar jazz.

Cred că din punct de vedere al spiritului, Mozart! El improviza mult, mereu, a fost unul dintre cei mai exuberanți și ieșiți din comun creatori din istorie. Din păcate, cei care se declară astăzi promotorii muzicii sale sunt, adesea, extrem de plictisitori, Mozart și-ar pune mâinile-n cap dacă i-ar auzi! (râde)