Orchestra de Cameră din Lausanne – un regal

Cea de a șasea zi din actuala ediție a marelui nostru festival internațional de muzică clasică a cuprins un program susținut de orchestra de cameră din Lausanne. Sub conducerea dirijorală a lui Joshua Weilerstein, acest al doilea concert al formației elvețiene s-a deschis cu Simfonia nr. 31 în Re major, subintitulată „Pariziana”, a lui W. A. Mozart. Compusă în timpul nefericitei șederi a compozitorului la Paris din anul 1778, lucrarea a avut o premieră privată, iar succesul ei a fost limitat. Timpul a lucrat în favoarea acestei muzici, astfel încât percepția publică i-a conferit aprecierea meritată, așezând-o în lumina repertoriului predilect. Concepția interpretativă oferită acum de formația oaspete a festivalului a mizat pe angajamentul afectiv și volitiv al formației, a evidențiat latențele neliniștite și interogative ale muzicii, prin contrast cu elementele grațioase, amabile, specifice stilului rococo. Mișcarea spumoasă, plină de avânt, s-a aflat permanent în opoziție cu dramatismul intrinsec partiturii. În concluzia finală, audierea acestei scurte simfonii ne-a transmis convingător trăirea cu accente tragice a compozitorului. Aceste sublinieri accentuate depășesc viziunea obișnuită asupra muzicii lui Mozart, care ar fi „un zâmbet strivit de o lacrimă”. Varianta audiată acum ne-a dezvăluit mult mai mult decât atât, lăsându-ne să întrezărim ceva din fondul tragic al artei mozartiene.

Momentul următor al programului ne-a prilejuit bucuria de a reaudia Concertul în la minor pentru pian și orchestră de Robert Schumann. Compus cu dedicație pentru Clara, iubita soție a autorului, în anul 1845, concertul a devenit celebru datorită promovării strălucite de către aceasta și s-a impus ca un adevărat „șlagăr” universal, cântat frecvent până astăzi. Varianta oferită de tânărul pianist Cristian Budu ne-a impresionat printr-o notă specială, diferită de ceea ce am ascultat până în prezent. Brazilian provenit din părinți imigranți din România, foarte tânărul solist a parcurs stagii de studiu la conservatoare din Sao Paulo, Boston și Berlin, ilustrându-se de timpuriu printr-un șir de premii la competiții de anvergură. Am înțeles aceste succese ascultându-l. O muzicalitate specială, sentimentul de spațialitate sonoră, felul în care execută trecerile dulci, delicate, inspirate, de la pasajele solistice la cele de cooperare cu orchestra, iată câteva motive care ne-au impresionat și ne-au convins. Cristian Budu are un discurs original, iar o astfel de unicitate e greu de descris în cuvinte. Sunetul său e simplu, fără edulcorări sau înduioșări nepotrivite, duetul lui cu orchestra e ca o convorbire în care fiecare îl ascultă pe celălalt cu atenție și interes. Răsplătit cu ovații de public, artistul a oferit ca supliment un vals în caracter popular brazilian, languros, datând de la începutul secolului XX.

Următoarea lucrare a fost un Canon și o Fugă de George Benjamin, care reprezintă două fragmente din Arta Fugii de Bach, transpuse de aranjor în alte sonorități. Ni s-a prezentat aici un exercițiu spectaculos de polifonie riguroasă, dar totodată cu valori certe de sensibilitate și expresivitate.

În încheierea concertului, am ascultat Simfonia nr. 82 în Do major, „Ursul”, de Joseph Haydn, alcătuită din cele patru mișcări clasice. Interpretarea a fost, după cerințele partiturii, plină de vigoare, apoi grațios dansantă, a avut transparență și adesea umor. În episodul final orchestra a realizat contraste savuroase între timbrurile grave și cele înalte, în ritmul rapid al unei urmăriri în joacă între vietățile dintr-o imaginară fermă a animalelor. Un gros mormăit prelung al fagotului a încheiat tabloul sonor, explicând sugestiv titlul simfoniei, „Ursul”. În urma aplauzelor entuziaste, ansamblul a oferit ca supliment un fragment din piesa Ciocârlia de Grigoraș Dinicu, prelucrat ingenios, cu inventivitate și strălucire.

Articol realizat de Lavinia Coman