Orchestra Regală Concertgebow din Amsterdam: excelență și originalitate

Penultima seară a festivalului enescian ne-a oferit, la Sala mare a Palatului, programul Orchestrei Regale Concertgebow din Amsterdam. Reîntâlnirea cu acest ansamblu – etalon al performanțelor simfonice supreme – ne-a adus în atenție un repertoriu de mare interes. Concertul s-a deschis și s-a încheiat cu câte o lucrare a compozitorului danez Carl Nielsen. Cele două piese au cuprins, ca într-o îmbrățișare fraternă din nordul scandinav, alte două opere de mare audiență și atractivitate. Opțiunea pentru muzica lui Nielsen (1865-1931), practic necunoscută până acum publicului din România, se datorează pasiunii pe care dirijorul concertului, Alan Gilbert, a manifestat-o încă de la prima audiere care, după propria sa mărturisire, i-a cucerit curiozitatea și apoi dorința de promovare a acestei personalități ciudate și excentrice și a muzicii sale. În Uvertura Helios, compusă în anul 1903, personajul principal e soarele, cu forța și strălucirea lui energizante. Muzica sugerează călătoria astrului zilei de la răsărit către apus, în peisajul mirific al Greciei, printre ruinele antice ale Atenei. E o muzică descriptivă, evocatoare, alcătuită dintr-o amplă arcuire a reliefului sonor de la bază spre apogeu și înapoi, către izvorul teluric de unde a apărut.

Simfonia a V-a op. 50 se configurează ca o bătălie între forțele ordinii și haos. Lucrarea a fost compusă în perioada 1920-1921, și prezentată public în primă audiție în 1922. Muzica evocă povești înspăimântătoare din război, cărora li se alătură mesajul de respingere a situațiilor conflictuale acute. Simfonia are structura tradițională în patru părți. Începutul e un flux repetitiv cu efect neliniștit și amenințător, desfășurat în registrul grav, cu semnale de percuție, toboșarul conturându-se ca un personaj rebel care întrerupe orchestra cu răbufniri capricioase în răstimpuri. Acest ostinato exasperant întreține atmosfera de panică și agitație. A doua mișcare e luminoasă, majoră, expunând în pas domol o țesătură de motive melodioase, gingașe, repetitive și ele, care se îndepărtează topindu-se în zare. A treia mișcare debutează într-o gălăgie infernală, susținută de percuție și de suflătorii de alamă. Spiritele se mai liniștesc în episodul median, pentru a relua vârtejul de la început cu și mai mare furie. Finalul e o creștere treptată a tumultului sonor, amplificată de multiplele semnale nervoase ale toboșarului, susținute de tremoloul coardelor și de motivele amenințătoare proferate de corni. O alunecare în discantul extrem provoacă din nou agitație. Mișcarea melodică bizară, amplificată contrapunctic, înaintează pe orizontală, punctată pe alocuri de izbucnirile alămurilor. Toboșarul intervine și el în forță, iar întregul ansamblu se direcționează în ritm apăsat către dezlegarea tensiunii din finalul plin de grandoare, care ar sugera instalarea păcii îndelung așteptate. Ca o constatare globală, putem spune că am luat cunoștință cu un spațiu muzical extrem de interesant, profund și atipic, de care ne-am apropiat cu satisfacție, pentru a îmbogăți zestrea de comori ale culturii europene din prima jumătate a secolului XX. Efectul estetic a fost cu atât mai mare, cu cât concepția interpretativă a dirijorului Alan Gilbert a imprimat muzicii o marcă de interiorizare, de trăire autentic umană a dramelor și conflictelor puternice desfășurate în spațiul sonor.

Partea de mijloc a concertului susținut de faimosul ansamblu simfonic olandez, venit acum la București pentru a șasea oară, l-a avut ca protagonist pe Kirill Gerstein. Născut în anul 1979 la Voronej, în Rusia sovietică, solistul este unul dintre cei mai renumiți pianiști ai prezentului. Dotat cu un sunet argintiu de o calitate excepțională, manifestă, pe lângă capacitățile recunoscute de pianist clasic, un talent ieșit din comun în domeniul jazzului, pe care îl practică, deopotrivă, cu pasiune ardentă. Pentru participarea ca invitat al ansamblului Concertgebow, artistul a ales două capodopere mai concise ale repertoriului concertistic, motivându-și propunerea prin faptul că ambele au un spirit demoniac, faustic, ceea ce le face compatibile de a fi cuplate în cadrul aceluiași concert. Pianistul ne-a oferit o versiune electrizantă a lucrării concertante Burlesca în re minor de Richard Strauss. Compusă în anul 1890 de tânărul creator în vârstă de 21 de ani, lucrarea îl anunță deja cu putere pe viitorul autor al poemelor simfonice, îndeosebi al personajului nemuritor Till Eulenspiegel. Pianistul ruso-american Kirill Gerstein, actualmente stabilit la Berlin, a conferit piesei caracterul strălucitor, șăgalnic, zglobiu în episoadele dansante și visător în momentele nostalgice. Atât solistul cât și orchestra, au subliniat împreună dialogul lor glumeț, contrastele puternice de stare, cu accentuarea laturii de spectaculozitate, efectul culminând cu sclipitoarea cadență solistică.

Cea de a doua lucrare oferită de solist a fost Rapsodia op. 43 pentru pian și orchestră de Rahmaninov pe o temă de Paganini, realizată în anul 1934, în ultima parte a vieții compozitorului, întunecată de sentimentul tragic al dorului de patrie. Rahmaninov se bucura de gloria internațională deplină, fiind considerat unul din cei mai mari pianiști ai lumii. Însă faptul de a nu-și mai revedea patria l-a trăit ca pe o tragedie, despre care scria: „mi-am pierdut voința de a crea. Așa cum mi-am pierdut patria, m-am pierdut pe mine însumi”. Versiunea de acum a lui Kirill Gerstein a fost marcată de abordarea unui tempo la limita maximă a rapidității, fapt ce a conferit o fluiditate surprinzătoare discursului. Am remarcat viteza de iureș demonic, pe care am asociat-o cu legenda portretului damnat al lui Paganini, o imagine de circulație largă în epoca romantică. Desigur, variațiunea a 16-a, celebrul Andante, a umanizat întreaga configurație a ciclului de variațiuni, echilibrând și de această dată raportul dintre virtuozitate și expresivitate. Uralelor dezlănțuite ale publicului, ce s-au declanșat după stingerea acordurilor finale, artistul le-a răspuns acordând ca supliment un vals prelucrat de Rahmaninov, dantelat, ornamentat și agrementat cu ghirlande de comentarii pianistice, variantă pianistică a celebrei piese pentru vioară Liebesleid de Fritz Kreisler.

Și astfel, încântați de minunatele întâmplări muzicale pe care le-am trăit în timpul unui concert plin de semnificații și conexiuni culturale inedite sau tradiționale, ne-am despărțit, cu regret, de o mare orchestră, de un dirijor celebru și de un pianist excepțional. În pragul încheierii festivalului din această toamnă, visăm deja la următoarea ediție a Festivalului Internațional „George Enescu” de la București.

Articol realizat de Lavinia Coman