Cronica la Concertul din 31 august la Sala Palatului
Cea de a patra zi a Festivalului a fost marcată de prezența dirijorului Vladimir Jurowski la pupitrul Orchestrei Radiodifuziunii din Berlin, adică acea celebră „Berliner Rundfunk” pe care cei mai în vârstă o țin minte ca pe o instituție artistică din Germania (ulterior, pentru 50 de ani, în DDR) care promova muzica compozitorilor din secolul al XX-lea. Directorul artistic al festivalului „George Enescu” a venit însoțit de ansamblul pe care îl conduce din 2017, fidel tradiției orchestrei, cu un program de esență neo-barocă din creația muzicală a deceniilor 3 și 4. Excepție a făcut lucrarea Memorial op.118 scrisă de Anatol Vieru în 1991 în amintirea pogromului de la Iași din 1941, petrecut acum 80 de ani, potrivită în context pentru că tot este anul aniversărilor și comemorărilor. Excepție și nu prea, deoarece Anatol Vieru a fost un adept al variațiunilor polifonice gen Passacaglia pe care le-a cultivat adesea în creația sa. Lucrarea este de fapt o elegie emoționantă, un sensibil Lamento, în care sunt combinate alcătuiri polimodale cu tonalitatea și cu microtonia.
Tot cei mai în vârstă, și-l amintesc pe Vladimir Jurowski dintr-o altă ediție, de acum îndepărtată, a festivalului dirijând Simfonia a V-a de Prokofiev cu un dinamism neobișnuit. A trecut ceva timp în care cariera sa a fost presărată de succese, asigurate de profunde studii asupra partiturilor și stilurilor. Programul a fost alcătuit cumva invers desfășurărilor clasice: cele două lucrări de maximă virtuozitate (Șostakovici și Stravinsky) au fost încadrate de alte două cu caracter oarecum filosofic (Vieru și Hindemith). Creația muzicală din perioada propusă este una dintre cele mai interesante, compozitorii luându-și libertăți de neimaginat doar cu jumătate de secol în urmă. Totodată am luat cunoștință de un opus timpuriu al lui Șostakovici, scris în 1924/25 – Două piese pentru octet de coarde op.11 (acum în versiunea orchestrală) – în fapt un Preludiu și un Scherzo. Piesa a doua în special pune mari probleme de virtuozitate, acum amplificate de un aparat orchestral mai mare. Intrările rapide decalate pe valori foarte mici, tratările contrapunctice fugato într-un tempo foarte rapid, toate acestea au fost realizate cu o maximă exactitate, poate tocmai spre a susține afirmația autorului însuși care spunea despre scherzo că „este cel mai bun lucru pe care l-am scris” (Laurel Fay, Shostakovici, Life)… la vremea aceea. Orchestra a fost foarte bine sincronizată, iar solo-urile de vioară și cel de violoncel susținute cu multă expresivitate.
Punctul de atracție al oricărui concert rămâne totuși lucrarea concertantă, care, aseară a continuat călătoria pe teritoriul neo-baroc. Concertul pentru pian și instrumente de suflat de Stravinsky rămâne un opus foarte pretențios din toate punctele de vedere. Lucrarea pune la un loc elemente preluate din mai multe stiluri în niște ecuații proprii compozitorului (ceea ce demonstrează că ele pot fi conectate), care imprimă discursului muzical trasee neașteptate. Solista și dirijorul au pus în evidență acele formulări devenite deja idiomatice pentru creația lui Stravinsky. Interpreții au construit edificiul sonor ținând cont de ideea pe care a lansat-o Stravinsky însuși, cum că acest concert este „un fel de mare Passacaglie”, doar că Passacaglia se desfășoară în ¾ , iar la Stravinsky discursul se structurează în 2/4, iar finalul are o ritmică total asimetrică, cu accente deplasate care deviază liniile melodice de pe traseul inițial. Fără să fi întâlnit în literatură această confirmare, sentimentul că te afli în fața unei replici bachiene din deceniul al treilea al secolului XX a persistat tot timpul. A fost impresionant lirismul și profunzimea cu care pianista a interpretat partea mediană, un lamento expresiv, dureros, foarte asemănător cu ceea ce va fi mai târziu Aria II din Concertul pentru vioară (1931) sau aura aceea de „oficiere” cu care este îmbrăcată partea a doua din Concertul de Ravel (1929-1931). Pe scurt, o lucrare fascinantă într-o interpretare de mare clasă, pentru care dificultățile de scriitură și de ansamblu parcă nu au existat. Solista a mai oferit un bis, cam scos din context, studiul op.10 nr.4 de Chopin…foarte repede cântat!
Concertul s-a încheiat cu Simfonia Mathis des Mahler de Hindemith scrisă în 1934. Desigur că, după incendiarul Concert pentru pian și suflători, simfonia a fost binevenită pentru că a mai calmat starea de spirit a publicului. Aceasta nu înseamnă că Simfonia ar fi avut mai puține momente dramatice, dar cei doi compozitori, Stravinsky și Hindemith, sunt personalități și temperamente foarte diferite. Programul simfoniei este el însuși solicitant pentru că are la bază un scenariu extras din mistica creștină. Finalul, cea mai amplă și complexă mișcare, despre care credem că este „cheia” întregului mesaj (Versuchung des heiligen Antonius – Ispitirea Sf. Anton – este vorba de Sf. Anton cel Mare din pustiul Egiptului) reproduce prin sonoritate întreaga ritmică și crispare din pictura lui Grünewald. În general, Simfonia este foarte aerisit scrisă, episoadele sunt clar delimitate, ceea ce a făcut ca execuția să poată fi urmărită conform planului. Temele au fost foarte bine evidențiate atât prin scriitură cât și datorită unui dozaj foarte bine pus la punct de către dirijor.
În ce privește orchestra berlineză, ea a excelat în finețea cu care a prezentat Concertul Îngerilor (Engelkonzert, p. I). Atmosfera celestă, delicată și pură a fost creată prin dialogurile de mare calitate susținute de soliștii instrumentelor de suflat din lemn. La fel, compartimentul alămurilor a fost impresionant prin sunet și acuratețe în pasajele de coral. Cu totul special a apărut acel Lamento-ul din partea a II-a, Punerea în mormânt (Grablegung), oarecum echivalent cu partea a doua din concertul de Stravinsky. Ambele emană ceva destul de greu de exprimat, poate asemănător cu cel din pictura lui Fra Angelico (Lamentazione sul Cristo morto) din muzeul San Marco (Florența): absența culorii negre și expresia foarte concentrată a personajelor! În rest, multă limpezime, solo-uri expresive, superbe, corale perfect intonate, ca la o mare orchestră germană, toate în compania unui compozitor al cărui mesaj este că responsabilitatea artistului revine în primul rând artei sale și că obligația sa socială și politică cea mai importantă este îndeplinită prin desăvârșirea muzicii sale.
Articol realizat de Corina Bura
