Prime întâlniri, revederi, contraste incitante

Cei ce au urmărit al doilea concert al Orchestrei Simfonice din Londra dirijat de directorul său artistic, sir Simon Rattle, fie la Sala Palatului, fie în transmisiune directă radiofonică (site-ul Festivalului având probleme tehnice), au fost fără îndoială atrași de prima apariție la noi a celebrei mezzosoprane cehe Magdalena Kožená, într-o lucrare inedită, precum și de reîntâlnirea cu un ansamblu și un dirijor din elita interpretativă mondială, care ne-au încântat – separat – în ediții precedente, aflați de această dată împreună pe podiumul bucureștean. Magdalena Kožená, prezență distinsă, de o eleganță discret-sexy, s-a dovedit aceeași interpretă versatilă pe care o cunoșteam din numeroasele înregistrări, cu repertoriu de la preclasic la contemporan, în toate genurile muzicii vocale. A reușit un adevărat tur de forță, o demonstrație a bogatelor sale resurse vocale, tehnice, expresive, într-o lucrare scrisă special pentru ea cu intenția, predilectă parcă, să o pună în valoare. De la șoaptă la strigăt, de la parlato trecând prin arioso, cânt non vibrato spre bel canto (mici secvențe melodice în legato, câteva melisme), ascensiuni sau salturi spectaculoase prin amplitudine și precizie între extremele registrelor grav și acut, nemaivorbind de numeroasele onomatopee, efectele de ecou și reverberație, totul s-a desfășurat în 35 de minute de evoluție vocală aproape neîntreruptă, pe texte în sanscrită, aramaică, cehă, dialect moravian, spaniolă și engleză. Prima audiție românească a acestei lucrări, Where are You? pentru mezzosoprană și orchestră, urmează premierei absolute de la München din martie și va fi interpretată în septembrie la Berlin, Lucerna și Londra. Este o creație recentă a compatriotului solistei dedicatare, Ondřey Adámek, un ciclu de cântece menit să invoce prezența Divinității, considerate ca o entitate de tip panteist, cu un răspuns semnificativ al acesteia în final: „Pentru cei ce mă văd pretutindeni și văd în mine toate lucrurile, eu nu sunt pierdut niciodată și nici ei nu sunt pierduți pentru mine”. Lucrarea pare totuși mai degrabă o cantată dramatică în 11 părți legate fără nicio pauză, în care compozitorul vădește preocuparea sa caracteristică pentru sondarea culturilor exotice – îndepărtate în timp și spațiu – precum și explorarea tuturor posibilităților de manifestare a sunetelor, vocale și instrumentale deopotrivă. Rezultatul de această dată este o muzică eclectică stilistic, cu inserturi folclorice morave și spaniole, o muzică spectaculoasă în mare parte – căci abuzul de efecte sonore, oricât de diverse și surprinzătoare, le atenuează treptat impactul –, o muzică menită să pună în valoare atât vocea cât și orchestra, mai ales alămurile și percuția, o muzică dependentă covârșitor de măiestria interpreților – din plin demonstrată – o muzică poate prea exterioară, totuși, în comparație cu semnificația filozofică a subiectului.

            După pauză a urmat un salt de peste două secole, de la contorsionant-disonanta căutare contemporană a Divinității din Where are You? la clasica – în formă, romantica – în spirit găsire a acesteia, nu fără luptă, în frumusețea și seninătatea vieții simple petrecute în mijlocul naturii, din Pastorala, a VI-a simfonie beethoveniană. Așteptările publicului din partea Orchestrei Simfonice din Londra au fost desigur foarte mari ținând cont de prestigiul ei internațional și de prestațiile bucureștene anterioare. Desigur, am regăsit aceeași formație bine sudată, un instrument de preț, maleabil la intențiile dirijorale, având totodată individualități de înalt profesionalism care s-au remarcat în scurtele intervenții solistice. Cât despre concepția interpretativă, iată marea provocare când te confrunți cu o lucrare atât de cunoscută, atât de accesibilă tuturor datorită multelor, ilustrelor, diverselor abordări imortalizate prin înregistrări. Sir Simon Rattle este el însuși un beethovenian recunoscut, discografia sa cuprinzând bunăoară integrala simfoniilor titanului de la Bonn în două versiuni, integrala concertelor sale pentru pian și opera Fidelio. Dintre simfonii, după propria-i mărturisire, Pastorala îi este cea mai dragă, considerând-o – în acord, de altfel, cu declarațiile compozitorului însuși, nu atât o descriere a naturii cât a ecoului ei dătător de liniște interioară asupra ființei umane. De aici, probabil, discreția oarecum detașată a redării sale actuale. În opinia lui Rattle, „Beethoven este încă aici printre noi și ne vorbește în fiecare zi (…) unul dintre lucrurile pe care le face fiind să-ți ofere o oglindă interioară – unde ești acum ca muzician”. Și Simon Rattle a dovedit prin interpretarea sa că este în zenitul carierei, deplin competent în fața partiturii pe care își permite să o abordeze cu simplitate, fără artificii căutate, fără teamă în a se contrazice chiar, pe sine însuși, cel din interpretările anterioare, sau în a-și contraria comentatorii.

Cronică realizată de Ligia Ardelean