Remus Azoiței: Oamenii și societățile sunt în perpetuă schimbare, iar în domeniul muzicii clasice lucrurile nu pot sta altfel

Remus Azoiței – violonist român eminent, profesor la Royal Academy of Music din Londra, promotor de vârf al creației lui George Enescu în lume

Care este istoria dumneavoastră personală de la Festivalul „Enescu”?

R.A.: La Festival am fost prezent de câteva ori, o dată chiar cu o lucrare de Enescu, Caprice Roumain, împreună cu Orchestra Radiodifuziunii Franceze, dar și în cadre camerale, îndeosebi împreună cu partenerul meu principal, pianistul Eduard Stan, cu care am înregistrat, în urmă cu câțiva ani, integrala creației pentru vioară și pian de Enescu. Pentru mine, Festivalul „Enescu” reprezintă un fir conducător, o formă de continuitate a carierei mele și mă simt onorat să fac din nou parte din acest mare eveniment muzical internațional.

Ce ne puteți spune despre colaborarea cu Orchestra de Cameră din Viena și dirijorul Vlad Vizireanu?

R.A.: Sunt la prima colaborare cu Orchestra de Cameră din Viena, dar îl cunosc pe Vlad Vizireanu – un dirijor minunat, care te face să te simți liber pe scenă și cu care am cântat același Concert nr. 4 de Mozart. Abia aștept să cânt și Balada de Enescu, pe care compozitorul însuși a aranjat-o atât pentru vioară și orchestră, cât și pentru vioară și pian. Este o lucrare splendidă, pe care o păstrez mereu în repertoriu și pe care o cânt peste tot în lume, cu mare succes.

Sunteți foarte activ atât ca interpret, cât și ca pedagog. Cum priviți interpretarea muzicii clasice în ziua de azi?

R.A.: Oamenii și societățile sunt în perpetuă schimbare, iar în domeniul muzicii clasice lucrurile nu pot sta altfel. Părerea mea este că epoca de aur a interpretării muzicale a trecut, pentru că astăzi lumea nu mai are timp, nu se mai concentrează pe aceleași lucruri și cu aceeași intensitate ca marii maeștri din trecut. Apoi, a venit această nenorocită de pandemie care a oprit muzica pur și simplu. Gândiți-vă că în Anglia nu a mai fost nici un concert de aproape douăzeci de luni, ceea ce este incredibil și imposibil de înțeles, mai ales pentru o capitală culturală precum Londra, care are șapte orchestre de nivel mondial. Nu doar muzica, dar și educația muzicală suferă din cauza mutării în mediul online, care aparent ajută, dar cel puțin în arta interpretării oferă posibilități de lucru foarte limitate. Ocupația noastră este foarte sofisticată, iar toate acele detalii tehnice și muzicale – de sonoritate, de atingere a instrumentului, ale modului subtil în care furi meserie de la ceilalți – sunt practic de nerealizat de la distanță. Mă tem de acest flagel care s-a declanșat în forță, acela al concertelor online, și sper să nu devină o obișnuință, fiindcă vibrația experienței pe viu rămâne de neînlocuit. Noi, oamenii, avem o tendință spre comoditate, iar această soluție aparent pasageră s-ar putea să devină regulă pe viitor și ar fi păcat, pentru că s-ar pierde ceva esențial din viața noastră. Eu sunt de modă veche și sper totuși să se conștientizeze că virtualul nu poate înlocui realul, care înseamnă un flux de energie și de emoții, de vitalitate, care circulă între artiști și public.

Mai are muzica clasică un viitor?

R.A.: Și da, și nu. Întotdeauna vor exista melomani, muzica clasică dăinuie de secole și nu va înceta să existe, dar probabil că numărul celor pasionați va scădea. Informația propagată tinerilor are o masă enormă, toți sunt bombardați permanent cu lucruri dintre cele mai diverse, inclusiv cu muzică de toate genurile, la care au acces direct, și nu mai există un filtru care să-i educe și să-i îndrepte spre arta de calitate. Și ca părinte – eu am doi băieți – e foarte greu să te opui unui val tehnologic care ocupă mintea copiilor cu o mulțime de lucruri inutile. Mărturisesc că sunt destul de pesimist în ceea ce privește viitorul muzicii clasice și că mă simt norocos că fac parte din „școala veche”.

Sunteți un mare promotor al muzicii lui Enescu în lume. Care este percepția asupra sa în străinătate?   

R.A.: Enescu rămâne un compozitor elitist. Enescu nu este foarte cunoscut în străinătate, însă este foarte apreciat de specialiști și de marii artiști. Pe lângă el, alți compozitori contemporani lui au acces la marea masă a publicului, pentru că scriu mult mai accesibil. În același timp, Enescu nu a fost foarte consecvent. În prima perioadă, se simte influența romantică și impresionistă, în cea de-a doua a dat creații într-un stil personal bine cristalizat, iar în ultima parte a vieții a devenit foarte modern, dezvoltând un limbaj pe care numai puțini îl pot înțelege cu adevărat. Trăiesc de decenii cu marile sale lucrări pentru vioară – Sonata a III-a, Suita Impresii din copilărie etc. – și sunt atât de dificile, încât am  senzația că nici nu a fost interesat să-și facă muzica accesibilă pentru mulți. Stilul lui este de o complexitate uluitoare. Cine este mai valoros, cel care se propagă ușor, sau cel care muzical e mai avansat, dar greu de gustat? Aceasta e marea dilemă din jurul lui Enescu. Un alt impediment privește acest păcătos de copyright care a fost prost manageriat și care împiedică răspândirea pe scară largă a creației enesciene. Parcă ar fi urmărit mereu de ghinion… Personal, mă bucură faptul că exemplul pe care-l dau prin propria mea carieră îi inspiră și pe alții, de exemplu, pe studenții mei de la Londra, care îmi cer tot mai des să-l cânt și să-l explic pe Enescu. Este un lucru care mă face să mă simt mândru ca român, trăitor în străinătate.

Interviu realizat de Mihai Cojocaru