Actuala ediție a festivalului „George Enescu” a prezentat publicului o serie de lucrări scrise de compozitori aparținând spațiului germanic, care s-au născut în Imperiul Habsburgic sau pe care Viena (pe atunci capitala culturală a Europei) i-a consacrat ca artiști. Ele, în marea lor majoritate, aparțin din punct de vedere stilistic Clasicismului târziu până la epuizarea Romantismului, chiar Postromantismului: Schubert, Mahler, Bruckner, Zemlinski, Korngold ș.a. În seara de 20 septembrie Filarmonica Radiodifuziunii Ungare, sub bagheta lui Christoph Eschenbach a prezentat două asemenea lucrări, aparținând lui Korngold și Bruckner.
Concertul pentru vioară de Erich Wolfgang Korngold are o istorie foarte interesantă. După ce a fost lansat de Jascha Heifetz în 1947 și a avut un mare succes, câteva decenii a intrat în eclipsă, așa cum s-a întâmplat și cu alte lucrări concertante care au făcut vogă în perioada interbelică și pe la începutul deceniului V (Benjamin Godard, Karłowicz, Goldmark…). Și, pentru că fiecare concert are destinul lui, acum vreo 20 de ani, ca la un „semnal” misterios, toată suflarea violonistică l-a reintegrat în repertoriul standard și a fost înregistrat cu cei mai mari interpreți ai momentului. Așa că, acest opus supranumit de critică drept „Concertul Hollywoodian” este deja asimilat de conștiința publicului și, într-adevăr, lirismul său copleșitor este foarte convingător. Așa cum se știe, temele sale sunt preluate din coloanele sonore a câtorva filme americane celebre, iar muzica de film este una foarte specială: dezvoltă sentimente, caracterizează personaje sau este descriptivă, toate acestea la un înalt nivel de expresie și putere de asociere. Recunoști personajul după muzica însoțitoare, prin ea trăiești drama personajelor sau ești mobilizat afectiv în acțiunile sale. Compozitorii scriu mai rar lucrări concertante dacă nu sunt ei înșiși interpreți, așa că „pretextul” îl reprezintă întotdeauna o comandă sau imaginea unui solist de mare clasă. Nu știm dacă Bronislav Hubermann, care îi ceruse lui Korngold cu trei decenii în urmă să-i scrie un concert, a fost îndeajuns de convingător, dar cu siguranță violonistica lui Jascha Heifetz este foarte bine surprinsă în finalul concertului. Revenind la interpretul din seara de 20 septembrie, se poate afirma că acest opus i-a „venit ca turnat”, pentru că Renaud Capuçon are un sunet minunat, luminos, mătăsos și colorat în registrele înalte ale viorii, potrivit pentru scriitura acestui concert care folosește foarte mult această zonă a corzii mi. Violonistul este el însuși o natură lirică, astfel că a modelat frazele din primele două mișcări (cantabile și ele, Moderato nobile și Romanze) cu o deosebită măiestrie, lansând înșiruirea sunetelor într-o linie melodică fără sfârșit, agrementată de o agogică adecvată. Deși muzica aceasta invită la multe artificii în ideea de a-i spori parfumul romantic, un personaj rafinat cum este Renaud Capuçon nu a făcut nici un gest evident în direcția aceasta. Portamentele și eventualii glissandi au fost folosite cu multă prudență, demonstrând bun gust și stil, ducând această muzică pe teritoriul înaltei creativități franceze. Finalul, Allegro assai vivace, a fost mai mult vivace pentru o orchestrație atât de bogată, dar experiența dirijorului și a ansamblului au rezolvat cu brio aceste pagini dificile. Deosebită a fost atmosferă narcotizantă a înlănțuirilor cromatice din penultima intervenție a solistului care a sugerat ciudata atmosferă, oarecum feerică, asemănătoare celei din Visul unei nopți de vară. Bisul, cunoscut deja, a fost o arie, un lamento din Orfeu și Euridice de Gluck. O splendidă vioară solitară întruchipându-l pe Orfeu care își plânge cu demnitate destinul nefericit!
Simfonia a II –a în do minor de Bruckner mai este numită și „Simfonia pauzelor”, pentru că desfășurarea muzicală este întreruptă brusc de așa-numitele pauze generale. Acest aspect singular în simfonism se face remarcat în partea I-a dar mai ales în final. Bruckner motiva că ele i-au fost necesare pe timpul elaborării lucrării ca un răgaz pentru a medita la ce va scrie mai departe. Ezitările sale, reale de altfel, s-au concretizat în numeroasele ajustări și modificări pe care Bruckner le-a făcut pe parcursul mai multor ani. Pentru ascultător, ele au o importanță și mai mare pentru că permit ca într-o secundă să se stocheze marea cantitate de informație pe care muzica sa o furnizează. Numeroasele inovații aduse vor fi determinante pentru evoluția sa ca simfonist, pentru că stabilesc trăsături caracteristice pentru toate creațiile sale de gen ulterioare. Temele acestei simfonii au uneori o frumusețe nepământeană și sunt foarte legate între ele chiar dacă apar în mișcări diferite. Christoph Eschenbach a relevat cu prisosință caracterul dinamic al simfoniei, mai ales în prima mișcare, unde muzica s-a desfășurat alert, cu accent pe dezvoltarea grandioasă, în care formulele ostinato de la compartimentele de coarde au concurat solo-urile suflătorilor de lemn. Toate acumulările generate de liniile melodice însoțite de modulații succesive, rapide și neașteptate creează valuri sonore care aproape că niciodată nu-și află rezolvarea deplină, motiv pentru care fiecare interpret le construiește conform temperamentului său. Christoph Eschenbach este o personalitate foarte dinamică și plină de energie, astfel că, dacă muzica din partitură a lăsat loc unor sentimente ambigue, culminațiile au fost duse cu multă artă până în punctul unde ca ascultător am simțit o descărcare, o relaxare binevenită. Partea a doua conține un fel de paradox : Feierlich (festiv, cu conotații solemne ) și etwas bewegt (ceva mai mișcat, dar fără a se atenta la conținutul filosofic), în care fiecare dirijor este pus în fața unei alegeri. Christoph Eschenbach a optat pentru cursivitate, mai ales pentru că secțiunea A are câteva momente mai dificil de recepționat. Scherzo a fost măreț, incisiv, orchestra, foarte însuflețită, s-a simțit în largul ei, iar finalul, un adevărat moment virtuoz de scriitură simfonică, a încununat această performanță a Orchestrei Radiodifuziunii Ungare.
Ansamblul este de mult timp cunoscut pe plan internațional pentru calitatea instrumentiștilor, pentru performantele compartimentelor de suflători, care au avut în această seară o mare participare la realizarea unei partituri extrem de solicitante. Pentru acest eveniment, pe lângă aplauzele îndelungate ale publicului, un mare coș cu flori a fost oferit din partea Ambasadei Republicii Ungare la București.
Articol realizat de CORINA BURA
