#justacomposer a avut premiera in prima zi a Secțiunii Muzica Secolului XXI. Cum ați primit piesa ca spectator la debut? Ne puteți dezvălui și cum se simte acest moment al premierei?
Într-adevăr, ziua de 1 septembrie 2019 a fost extrem de emoționantă pentru mine. Oricât de bine se repetă lucrarea și oricâtă încredere ai în instrumentiștii de pe scenă și în dirijor, adevăratul test este receptarea piesei de către public. Compozitorul nu poate fi un simplu participant la concert la o primă audiție absolută, ci doar atunci când acea muzică a avut privilegiul de a fi interpretată de mai multe ori să te poți pune și în postura relaxată a auditoriului. Până la acel moment însă retrăiești fiecare notă și fiecare sesiune de repetiții, iar despre obiectivitate nu poate fi vorba, mai ales că, noi, compozitorii, avem tendința de a fi extrem de critici cu propriile lucrări.
În acest caz particular, emoțiile au fost dublate de contextul prestigios al concertului, de faptul că deschidea această serie a muzicii contemporane, și de faptul că o lucrare pentru orchestră se cântă mult mai rar, deoarece compozitorii nu au acces facil la o orchestră în România.
Spuneați, după concert, că intenția dumneavoastră a fost aceea de a contura starea de moment, dincolo de reguli și structuri impuse și astfel #justacomposer este un instantaneu. Cum arată acest instantaneu, cum ați vrea să citim noi piesa?
#justacomposer a fost într-adevăr un moment cumva providențial pentru viața mea, pentru că reprezintă transcrierea unui tweet, acum patru ani, în mijlocul unei păduri din Croația, unde îmi puneam întrebări despre creativitate împreună cu alți 19 artiști din Europa. De atunci, acest tweet a devenit un fel de leitmotiv, dar, prin folosirea lui intensă în mediul online, fiind preluat de mai mulți artiști din zona experimentalului, hiperlink-ul s-a dus în diverse contexte, suprinzător de diferite, urmărirea lui generând o serie de momente unice.
În muzica mea am folosit anumite intervale și celule muzicale cheie care au făcut „ trecerea” la aceste universuri diferite. Mi s-a părut interesant să gândesc organic, determinist, să încerc să creez o curgere de la un moment la altul, curgere ce nu ar fi putut fi scrisă altfel cu acel material muzical pe care am dorit să îl epuizez, să scot cât mai mult din puțin.
Din punct de vedere emoțional, lucrarea este mult autobiografică. Un compozitor are posibilitatea de a încripta în limbajul muzical mult din ceea ce este, desigur, dacă își propune asta. Pentru mine muzica nu este descriptivă, chiar dacă mulți o pot percepe ca atare. Realizez că receptorul își poate ajuta audiția cu ajutorul imaginației și mă bucură asta, pentru că atunci înseamnă că a fost suficient de universală încât să se poată adresa referințelor pe care auditorul le posedă. Nu există o singură citire „corectă”. Cred că cel mai mult mi-aș dori să fie asimilată intern trecând peste conștient, să ajungă direct la anumite straturi ale sensibilității care nu mai au nevoie să fie explicate în cuvinte. Aici este un mic paradox. Eu raționaliez în timp ce scriu, nu este nicidecum un soi de transă sau stare de beatitudine, ci pur și simplu muncă, uneori chinuitoare, iar pentru mine cel mai important este să lucrez cu elementele fundamentale care compun muzica și arta în general, adică timpul și memoria. Mă interesează forma și gradarea judicioasă a tensiunii în dramaturgia piesei (timpul), precum și acea stare stranie de reamintire pe care am numit-o cu ani în urmă „ polifonie de afecte” , și despre care Sf. Augustin spunea atât de frumos :
Căci eu îmi amintesc de timpul când am fost vesel, fără ca acum să fiu vesel, şi-mi amintesc de tristeţea mea din trecut, fără ca acum să fiu trist.”
Paradoxul este că toată această raționalizare stă în slujba sentimentului. De aceea mi-aș dori ca atunci când cineva ascultă această lucrare să ajungă în acel punct, în care simțirea este liberă și în care timpurile afective, al piesei și al ascultătorului, se suprapun.
https://soundcloud.com/sabina-ulubeanu/justacomposer
Cum vi s-au părut lucrările prezentate pana acum, la secțiunea secolul XXI? Pentru ascultătorul neavizat pare ca mai mult ca niciodată în muzica clasică compusă recent coexistă stiluri foarte diferite, observăm o revizitare a armoniei, o abandonare a minimalismului specific până de curând. E adevărat? Cum vedeți acum, pe ansamblu, propunerile compozitorilor contemporani. Ce tendințe vi se par relavante și interesante?
La momentul în care răspund acestei întrebări, s-au desfășurat deja patru sesiuni ale Forumului Compozitorilor și nenumărate concerte. Am putut vedea toate stilurile în care se scrie muzică astăzi. De la neoclasicism la minimalism repetitiv, de la muzică deterministă, ce pune în prin plan un fir roșu care te ghidează emoțional prin piesă (Doina Rotaru, Unsuk Chin), la cei care încă mai scriu post serialist sau folosesc gramatici generative (adică își presetează rezervoare de sunete, gesturi muzicale, idei și operează și dezvoltă doar cu acestea), de la căutarea celor mai neobișnuite timbruri ale instrumentelor acustice, pe care le auzi de fiecare dată altfel (Filidei, Cendo), la ultimele tehnologii în artă folosite pentru a crea, prin transmedia, veritabile povești ale timpului nostru sau despre viitor (Fineberg, C. Basica). Posibilitățile sunt nelimitate, iar Festivalul le-a adus pe toate sub aceeași umbrelă, o șansă extraordinară pentru public. Ce admir cel mai mult și mi-ar plăcea să văd des în sălile noastre de concert este folosirea tehnologiei, de fapt, mai bine zis, posibilitatea ca fiecare sală de concert să fie dotată cu elementele necesare realizării unor lucrări ce sondează viitorul artei, și să pregătim oameni care știu să manevreze această tehnologie. Nu cred că este doar o chestiune materială, ci una de viziune mai amplă a managementului instituțiilor de profil de la noi.
Credeți că muzica clasică contemporană se adresează numai unui public inițiat? Există voci care susțin că e nevoie de mai multa pregătire muzicală pentru a aprecia cum se cuvine o lucrare contemporană. Vi se pare corectă această presupunere? Cum vedeți legătura creată cu ascultătorul de muzica clasică obișnuită?
Muzica contemporană, la fel ca muzica clasică, se adresează oricui dorește să primească o experiență nouă. Am avut marea surpriză ca unele lucrări clasice referențiale să fie receptate mai rece decât lucrări scrise acum câteva săptămâni sau acum patru ani. Este posibil ca cei un pic mai tineri decât generația mea să fie mai bine conectați la vibrația prezentului. Sunt multe motive pentru asta, atât de multe influențe din viața de zi cu zi, mai ales cele dinspre artele plastice și vizuale, faptul că aceste arte au început să valorifice valențele sunetului, că artiștii colaborează între ei și atunci cercurile de pasionați se împletesc și dispar prejudecățile.
Mult mai greu este cu melomanii care frecventează Filarmonicile și Sala Radio. dar nu este vina lor! Repertoriul care se cântă uzual e extrem de restrictiv. dacă auzi muzică doar de la Vivaldi la Brahms, rar câte un Șostacovici, Prokofiev, Bartok sau Mahler, și de acolo doar hiturile, îți faci impresia, falsă desigur!, că acesta este canonul muzical. Soluția este ca, în timpul Stagiunii, mai multe concerte să includă lucrări contemporane, nu doar românești, să fie invitați mai mulți dirijori internaționali cu experiență în muzica secolelor XX și XXI, să se organizeze din nou acele preconcert talks, convorbiri cu cei implicați care pot da explicații despre programul serii. Aceste idei sunt doar vârful iceberg-ului, și doar la nivel de instituții consacrate. De fapt se poate face mult mai mult dacă urmărim și evenimentele mai puțin mainstream.
Ce ați recomanda unui meloman să asculte mai ales, pentru a se bucura de muzica contemporană?
Este o întrebare aproape imposibilă! Sigur voi supăra pe câte cineva orice aș răspunde, așa că îmi asum subiectivismul din start.
Pentru mine, există mai multe abordări.
Prima este cea a concertelor live. Nimic nu e compară cu experiența sălii de concert. În România există mai multe festivaluri anuale de muzică nouă, în mai multe orașe. În București anual se desfășoară, sub egida Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor, SIMN -final de mai și Meridian – noiembrie. Odată la doi ani, pe final de vară, are loc evenimentul independent InnerSound New Arts Festival. În Timișoara sunt festivalurile Entrada și tânărul festival Timsonia, Cluj Modern desigur în Cluj, Zilele Muzicii Contemporane în Bacău și lista poate continua. Așadar, viața muzicală este bogată și oricine poate experimenta muzica zilelor noastre pe viu.
A doua soluție este cea a înregistrărilor. Sursele sunt nelimitate, așa că aș putea recomanda câte ceva. Compozitori precum Ligeti, Crumb, Lutoslawski, sunt o alegere bună pentru început.
Desigur, compozitorii români sunt pe nedrept necunoscuți, deși geniali. Muzica lui Tiberiu Olah mi se pare mixul perfect între structură implacabilă, emoție extraordinar de puternică, idei tari și putere de a transcende dincolo de sunete. Simfonia a treia „De treci rîul Selenei…” este, pentru mine, cea mai frumoasă lucrare simfonică din muzica românească contemporană.
https://www.youtube.com/watch?v=d0HY6N9uIBU&t=618s
Un alt compozitor referențial este Aurel Stroe. Gândirea sa ascuțită, vizionară, este dublată de un uriaș talent despre care e vorbește mai puțin. Pentru un începător în ale muzicii contemporane, concertul său pentru clarinet este absolut fantastic.
Myriam Marbe a fost prima compozitoare din România care a sondat expresiv valențele vocilor și a efectelor instrumentale, dublată de o știință a polifoniei ieșită din comun, un exemplu este lucrarea Ritual pentru Setea Pămîntului.Anatol Vieru și Ștefan Niculescu au creat arhitecturi sonore copleșitoare, monumentale, impresionante.
Aceasta este așa numita generație de aur a muzicii contemporane românești, iar ei din păcate nu se mai află printre noi.
Pe cei în viață vă invit să îi cunoașteți în sala de concert, se vor bucura de fiecare întrebare și apreciere.
Aveți în plan noi lansări? Când putem aștepta o nouă premieră și ce planuri de concerte mai aveți, dincolo de Festival.
Chiar acum finisez o lucrare pentru flaut și pian, care se numește SK(A)Y. Este dedicată pianistei Mara Dobresco și flautistului Matei Ioachimescu, ce vor susține în curând turneul național Traversée du Fantasme. Prima audiție va avea loc la Bistrița, pe 19 octombrie. Pe 20 octombrie se cântă la Cluj, în cadrul festivalului Toamna Muzicală, și pe 22 octombrie la București, la muzeul Cotroceni.
Până atunci, pe 23 septembrie la Sibiu și 16 octombrie la București, marimbafonista Irina Rădulescu îmi va interpreta lucrările Sun Waves și Vivid Rain, pentru marimba solo, în cadrul unui proiect ce îmi este foarte drag. Este vorba despre programul „ 5 pentru Vieru”, o serie inițiată de UCIMR pentru a omagia memoria compozitorului Anatol Vieru. Suntem cinci compozitori care au scris câte o lucrare pornind de la un element specific creației acestui compozitor și a fost extrem de emoționant să îl integrăm în ființa noastră și să dăm mai departe ceea ce a reverbat acolo.
Șirul de concerte imediate se termină în festivalul Meridian, pe 6 noiembrie, în cadrul recitalului duo-ului PERCUSSIONEscu, la Muzeul George Enescu din București.
