Sonya Yoncheva – așteptări, confirmări, promisiuni…

Cu siguranță, aproape toți cei ce au umplut Ateneul pe 22 septembrie au venit să asculte pe viu o voce excepțională prin calitățile sale native sau/și dobândite în anii de studiu; o voce maleabilă de soprană lirică, nobil timbrată, având – datorită amplorii, bogăției sonore a registrelor mediu și grav, acutelor sigure, penetrante dar fără urmă de stridență – posibilitatea abordării cu succes și a repertoriului spinto. Au venit, de asemenea, să se bucure de prezența scenică a unei femei frumoase, încă tinere (de Crăciun va împlini 40 de ani), să respire același aer cu o adevărată divă, o artistă admirată în ultimul deceniu pe toate scenele de primă mărime din lumea operei. Iar Sonya Yoncheva a confirmat din plin aceste așteptări, cântând cu vădită plăcere și generozitate sonoră, într-o sală a cărei acustică a pus-o optim în valoare. Prima ei apariție bucureșteană a fost un privilegiu și o bucurie pe care le datorăm organizatorilor acestei ediții jubiliare a Festivalului „George Enescu”, a fost un adevărat eveniment. De neuitat rămâne și colaborarea solistei cu Malcolm Martineau, pianist acompaniator solicitat pe bună dreptate de vedete ale cântului. Într-o delicioasă complicitate artistică, instrumentistul a urmărit-o cu extremă atenție, însoțind-o complezent, completând adecvat actul interpretativ, orientându-l spre o cât mai mare apropiere stilistică de repertoriul abordat.

Cu siguranță, cei ce n-au citit dinainte programul cu atenție – sau deloc – au avut și surprize, nu toate plăcute. Alcătuirea recitalului doar din piese disparate, fără niciun ciclu complet în decursul căruia s-ar fi putut evidenția o concepție unitară (componistică și interpretativă deopotrivă) a subliniat mai ales valențele vocale precum și maniera operistică de interpretare a solistei, chiar dacă ea nu a cântat arii propriu-zise de operă decât ca biss-uri. Din acest motiv partea a doua a recitalului – cu lucrări aparținând preponderent unor compozitori de operă precum Verdi și Puccini, dar și cu un dramatic cântec de Martucci alături de canțonete de Tosti – i s-a potrivit Sonyei Yoncheva mai bine decât prima parte, cea consacrată melodiei franceze. Acolo a putut fi admirată preocuparea pentru claritatea pronunției, pentru redarea cu expresivitate muzicală a textelor literare dar au lipsit, de exemplu, lungile fraze dintr-o respirație, ascensiunile în diminuendo până la evanescente acute care caracterizează piesele lui Duparc; s-a cântat în general cu prea multă voce și-n miniaturile lui Chausson, Viardot sau chiar Donizetti, deși piesa acestuia de limbă franceză, „Depuis qu’une autre”, are o scriitură mai degrabă operistică, adică asemănătoare aproape tuturor romanțelor și cântecelor din partea italiană a programului, care conținea anticipări clare ale unor teme din Boema și Manon Lescaut de Puccini sau din Trubadurul de Verdi. Totodată solista și-a permis și anumite… libertăți, cum ar fi, de exemplu, abateri de la linia melodică în primul refren din „Les filles de Cadix” de Delibes, sau de la textul literar din „Sole e amore” de Puccini, unde a înlocuit mucalita dedicație din final (care nu avea, ce-i drept, nicio legătură cu conținutul) prin repetarea versului anterior.

Cu siguranță însă, Sonya Yoncheva știe și vrea să satisfacă gusturile marelui public. A ales pentru după-amiaza muzicală oferită la Ateneu două somptuoase rochii cu trenă care îi veneau de minune, a încurajat prin atitudine aplauzele după fiecare piesă – deși acestea, chiar fiind de sine stătătoare, erau grupate totuși, pe compozitori – a fost darnică în biss-uri, oferind trei arii de operă: „Donde lieta usci…” din Boema pucciniană, Habanera din Carmen de Bizet – pe care a interpretat-o mișcându-se liber pe podium ca pe scena de operă, cochetând cu publicul și cu pianistul căruia i-a  aruncat una din multele flori primite – și, în fine, „Adieu, notre petite table” din Manon de Massenet, pe care a prefațat-o rostind: „ce n’est pas un adieu, c’est au revoir!” Această promisiune, atmosfera de perfectă comuniune pe care a creat-o, tonul intimist, sensibilitatea vibrantă, sinceritatea totală a interpretării încununând cu neașteptată discreție tot ce artista își propusese să demonstreze până atunci, au fost de natură să convingă – tocmai printr-o arie de operă – că Sonya Yoncheva poate fi și o foarte bună interpretă de lied.

  Cronică realizată de Ligia Ardelean