Dirijorul Stefanos Tsialis: „Enescu este un geniu care, din punctul meu de vedere,
merită mult mai multă atenție decât cea de care se bucură în prezent”.
Dirijor principal al Orchestrei de Stat din Atena între 2014 și 2020, Stefanos Tsialis a reușit, în cei șase ani de mandat, să crească în proporție de 60% numărul publicului care asistă la concertele ansamblului grec. În activitatea sa, a colaborat cu peste 90 de formații orchestrale, majoritatea din spațiul german, printre soliștii alături de care s-a aflat pe scenă, numărându-se de-a lungul anilor, Maxim Vengerov, Martha Argerich, Elisabeth Leonskaja, David Geringas și Pierre-Laurent Aimard. În data de 4 septembrie, Stefanos Tsialis urcă pe scena Ateneului Român alături de membrii Orchestrei de Stat din Atena, invitați pentru prima dată în Festivalul Internațional „George Enescu”, pentru a interpreta Cinci dansuri grecești de Nikos Skalkottas, Fantezia pentru pian și orchestră de George Enescu (solistă Saskia Georgini) și Simfonia în re minor de César Franck.
Stefanos Tsialis, reveniți în România, de această dată în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”. Pe parcursul timpului ați mai fost prezent la București, chiar pe scena Ateneului Român, de exemplu, în 2007. De data aceasta debutați practic în Festivalul „Enescu”. Cum priviți această revenire la București?
S.T.: Bucureștiul este un oraș fermecător, cu o lungă istorie și de câte ori am fost aici m-am simțit foarte bine. Așa cum ați spus, am dirijat Orchestra Filarmonicii „George Enescu” în 2007 dar și doi ani mai târziu. Am lucrat, de asemenea, cu Orchestra Radiodifuziunii, așa că știu destul de bine orașul, este relaxat, vibrant, îmi place foarte mult și abia aștept să revin. Inclusiv în Sala Ateneului, care este superbă. Mă simt grozav că pot veni la Festivalul Internațional „George Enescu”, unul dintre cele mai importante festivaluri din lume, așa că abia așteptăm acest concert, atât eu, cât și muzicienii Orchestrei de Stat din Atena.
Veniți împreună cu Orchestra de Stat din Atena, un ansamblu pe care îl cunoașteți foarte bine. Cum l-ați caracteriza? Care sunt punctele forte ale Orchestrei de Stat din Atena?
S.T.: Este o orchestră foarte emoțională, aceasta ar fi, probabil, cea mai importantă caracteristică. 80% dintre muzicieni sunt greci, deci au spiritul mediteranean în sânge, cântă cu multă pasiune. Este o orchestră cu o istorie de aproape 150 de ani, a fost, de fapt, prima orchestră din Grecia și este foarte mândră de tradiția sa. Este, de asemenea, o orchestră extrem de flexibilă dar și foarte impulsivă în sensul bun al termenului. Acestea ar fi cele mai importante puncte forte ale sale.
Programul concertului pe care îl susțineți în data de 4 septembrie pe scena Ateneului Român se deschide cu cinci dintre cele 36 de Dansuri grecești semnate de Nikos Skalkottas, un renumit compozitor grec nu foarte cunoscut, însă, în România, care a fost supranumit un „Bartók al Greciei”. Sunteți de acord cu această asociere?
S.T.: Într-o anumită măsură, da, cu siguranță. Nikos Skalkottas este, în opinia mea, unul dintre cei mai interesanți compozitori ai primei jumătăți a secolului XX. A plecat la Berlin în 1921, unde a studiat cu diferiți profesori, printre care și Kurt Weill, pentru a deveni apoi discipolul lui Arnold Schönberg și într-adevăr, a adaptat sistemul dodecafonic în lucrările sale dar nu în toate. Revenind la întrebarea dumneavoastră despre „Bartók al Greciei”, da, Skalkottas nu a fost doar inspirat de foarte bogata tradiție sonoră greacă, ci a încercat să adapteze în muzica sa nu doar folclorul ci melodismul autentic al cântecelor grecești. A avut la dispoziție o colecție foarte bogată de cântece tradiționale grecești și în această privință este foarte similar cu Bartók. Multe dintre dansurile sale nu au la bază melodii originale, ci creații proprii în spiritul popular, foarte apropiat de spiritul tradițional din diferite părți ale țării.
Dansurile grecești de Skalkottas, o fuziune organică între arta populară şi noua muzică a începutului de secol XX realizează, totodată, o importantă punte de legătură între muzica greacă şi cea vest-europeană. Cum le priviți în general și de ce ați ales tocmai aceste cinci dansuri pentru concertul din 4 septembrie?
S.T.: Pentru că sunt printre cele mai cântate partituri ale sale dar și pentru că sunt foarte eterogene, materialul sonor provenind din diferite părți ale Greciei. Peloponnisiakos, de exemplu, vine din Peloponez, cele două dansuri Epirotikos vin din partea nord-vestică a țării, foarte aproape de granița cu Albania. În schimb, Kleftikos nu este un termen care desemnează o regiune a Greciei, ci se referă la așa numiții „kleftes”, care au trăit în perioada ocupației otomane, tineri insurgenți, iubitori de libertate, care s-au retras în munți pentru a scăpa de asuprirea otomană. Aș putea spune că aceste cinci dansuri sunt o antologie a celor 36, foarte eterogene, foarte diferite ritmic. De exemplu, Hostianos, al patrulea dans, este în șapte optimi, o amprentă metrică tipică pentru muzica populară greacă dar și pentru cea balcanică. Unul dintre cele două Epirotikos este foarte masiv și sever, chiar strict, în timp ce celălalt, dimpotrivă, are un caracter mult mai liric. Această diferență de caracter a fost foarte importantă atunci când le-am ales. Ne-am orientat către piese care arată ipostaze diferite ale bogatei tradiții grecești.
Știu că recent ați lansat două albume cuprinzând lucrări ale lui Nikos Skalkottas, piese înregistrate cu Orchestra de Stat din Atena. Este un proiect care va continua?
S.T.: Da. Noi am dorit, de fapt, să înregistrăm toate Dansurile sale. Deocamdată am înregistrat primul său volum și urmează să înregistrăm anul viitor și următoarele două, pentru că Skalkottas a scris trei volume de Dansuri grecești. Sper să facem asta anul viitor, pentru că în 2024 se vor împlini 75 de ani de la moartea lui Skalkottas.
Ar fi minunat să reușiți să înregistrați integrala acestor Dansuri grecești.
S.T.: Ne dorim foarte mult acest lucru, mai ales că Nikos Skalkottas a fost membru al Orchestrei de Stat din Atena. Când s-a întors în 1933 din Germania nazistă, pentru că Schönberg era evreu și a fost nevoit să plece, Skalkottas nu s-a bucurat de aprecierea meritată în calitate de compozitor, așa că a fost nevoit, pentru a-și câștiga existența, să activeze ca muzician în cadrul orchestrei. Era un violonist foarte bun.
În programul pe care îl prezentați la București figurează și Fantezia pentru pian și orchestră de George Enescu, o lucrare de tinerețe în care cercetătorii creației sale au văzut puternice influențe romantice. Ce impresie v-a produs această lucrare și cum îl priviți pe George Enescu în contextul primei jumătăți a secolului XX?
S.T.: Această lucrare demonstrează geniul compozitorului. A început-o când nu avea încă 15 ani dar simți că avea solide cunoștințe orchestrale. Scrie foarte echilibrat, cu o orchestrație și idei foarte bune. Desigur, nu vorbim despre modernismul târziu al lui Enescu, este adevărat, dar ca și în cazul lui Skalkottas, Enescu este un geniu care, din punctul meu de vedere, merită mult mai multă atenție decât cea de care se bucură în prezent. Sigur că fiecare muzician îl cunoaște pe Enescu, știe cât de genial era dar cred că lucrările sale ar trebui cântate mult mai des.
În a doua parte a programului din 4 septembrie veți interpreta Simfonia în re minor de César Franck, un opus emblematic pentru secolul al XIX-lea. De ce ați ales această lucrare pentru a încheia un program care a mai cuprins lucrări de Skalkottas și Enescu?
S.T.: Există o punte între Skalkottas și Enescu, asta este evident. Ambii au fost aproape contemporani, Enescu a fost cu 22 de ani mai în vârstă, ambii au fost foarte activi în prima jumătate a secolului XX. Pe de altă parte, știm că Enescu a locuit mult timp în Franța iar César Franck este unul dintre cei mai cunoscuți autori în perimetrul francez. Chiar dacă la origine nu era francez, este asimilat acestui spațiu. Am putea spune că există un mic fir roșu dramaturgic al programului, pentru că îl avem, pe de o parte pe Skalkottas, care are un limbaj modernist, avem apoi Fantezia lui George Enescu, tributară în mare măsură romantismului târziu și, în final, Simfonia în re minor, care este o lucrare profund romantică. Așa că putem vedea un fir roșu care ne duce de la Enescu către Franck.
Interviu realizat de Ioana Marghita
