A fost o adevărată bucurie să ne reîntâlnim cu arta dirijorului Vasili Petrenko, întotdeauna plin de vigoare, cu gestică elegantă, dar în același timp foarte eficientă imprimând o precizie fără cusur, dar și o frumusețe deosebită frazelor muzicale.
Programul prezentat la pupitrul Orchestrei Filarmonice Regale din Londra (unde Petrenko este acum director și dirijor principal) era echilibrat, cu capodopere bine-cunoscute, auzite în multe versiuni de valoare. Petrenko a dat lucrărilor o nouă lumină, o tensiune benefică și ne-a ținut respirația pe parcursul întregului concert.
Suita a II-a de George Enescu a debutat într-o explozie de energie, într-un tempo extrem de rapid, (poate chiar prea mult) cu alămuri și percuție puternice. Cu toate acestea polifonia enesciană a răsunat limpede și cu toată complexitatea scriiturii, am auzit fiecare linie și intervenție instrumentală. Sarabanda, partea a II-a, ne-a fermecat prin noblețea redării cântului nostalgic de esență pur românească, blând, cantabil, trecând cu naturalețe de la un instrument la altul. Un discret aer dansant, cu grație, s-a conturat în Giga ce a urmat, unde din nou lucrătura contrapunctică a ieșit clar la lumină. Cu deosebită măreție a realizat Petrenko coloanele acordice ale Menuetului grav, sonoritatea amplă a alămurilor, dar și contribuția plină de expresivitate a violoncelelor. Aria, înrudită cu Sarabanda, a avut acea curgere lină, de esență vocală, cu nuanțe folclorice, de mare încărcătură afectivă, un dialog plin de firesc între instrumente. De la tonul confesiv, orchestra a abordat brusc dinamismul ultimei părți, Bourréeul. Din nou tempo foarte iute, sonorități mari, percutante, dar totodată acea claritate admirabilă a structurii polifonice, în care fiecare detaliu, fiecare intervenție solo se aude și creează tabloul viu al unei muzici ce reînvie spiritul Barocului într-o lume modernă.
Orchestra Filarmonică Regală din Londra aflată sub bagheta lui Vasili Petrenko, având-o ca solistă pe Julia Fischer, ne-a oferit ocazia apoi să auzim o bine-cunoscută capodoperă a repertoriului violonistic datorată lui Felix Mendelssohn-Bartholdy.
Concertul în mi minor este în mare un opus de esență lirică, al cărui ton îl imprimă chiar de la început vioara solistă prin tema fluentă, avântată, minunat desenată. Julia Fischer cucerește imediat cu sunetul său curat și plin de consistență, eliberat de orice constrângere a virtuozității, degajat și suplu. Ea conturează cu același farmec atât temele cantabile, seraficele flageolete, cât și robustele meandre pline de nerv și dinamism. Partea a doua s-a depănat într-un tempo nu foarte lent, ceea ce i-a creat o mai mare cursivitate, o atmosferă confesivă, de povestire, ce atinge după firul foarte liric și o undă de patos, nicio clipă însă edulcorată, exagerat romantică. Ultima parte ne-a făcut să admirăm nu numai demersul captivant al viorii mânuite de Julia Fischer, dar și contribuția orchestrei cu multe intervenții solistice reliefate cu expresivitate. Un bis oferit de violonistă publicului entuziast, celebrul Capriciu nr 24 de Nicolo Paganini, a fost încă un argument pentru a admira marea valoare a acestei interprete, capabile de virtuozitate, dar și de profunzime a cântului.
Punctul culminant al concertului l-a reprezentat așa cum era firesc, Simfonia a IV-a de Johannes Brahms. Dirijorul Vasili Petrenko are forța de a construi, la pupitrul orchestrei, grandioase edificii sonore, dar și puterea de a modela confesiuni delicate, în împletiri sonore pe multiple planuri, cu logică și cursivitate. Niciun amănunt nu este pierdut din vedere și se aude spre împlinirea unui discurs complex, foarte bogat în idei. Așa l-am urmărit în primele două mișcări ale simfoniei. Scherzo-ul, notat de Brahms doar Allegro gioccoso, a avut masivitatea unui colos dansant, în tempo parcă mai rapid decât în alte versiuni, însă păstrând claritatea planurilor sonore.
Partea a patra a marcat momentul de maximă tensiune prin grandioasa ciacconă cu 30 de variațiuni, cu șirul impresionant de acorduri masive de la început (ridicate pe o temă dintr-o cantată de Bach) și apoi transformările când dramatice, când profund lirice ale acesteia. Intensitatea discursului a atins în final o perspectivă cosmică.
Publicul a insistat în aplauze pentru un bis. Ce putea veni după masivul Brahms? Un moment de melancolie și visare nordică, un fragment din suita „Peer Gynt” de Edvard Grieg, cu multă poezie redat de Orchestra londoneză și dirijorul Vasili Petrenko.
Articol realizat de Olga Grigorescu
