Un duo de top al măiestriei germane. Sina Kloke și Norbert Anger

La sfârșitul celei de a doua săptămâni  a festivalului enescian, sala Auditorium a Muzeului Național de Artă al României a fost gazdă primitoare pentru două personalități deosebite, pianista Sina Kloke și violoncelistul Norbert Anger.

Primul concert matinal a conținut recitalul pianistei Sina Kloke, având ca temă repertorială „Enescu și contemporanii săi”. Pentru început, am ascultat Suita „În cețuri” de Leoš Janáček. Astfel s-a conturat un tablou sonor al nostalgiei nemângâiate. Anul 1912, când această muzică a fost compusă, a însemnat pentru autor un timp al angoasei și al disperării, după decesul fiicei sale. Prima din cele patru mișcări e un tablou tragic. Am receptat în interpretare simplitatea desenului melodiei acompaniate, căreia i-a urmat o mișcare legănată, degajând starea de suferință reținută a unei teme duioase, înfiripate spontan. A treia parte a fost dominată de o temă ceva mai animată, cu jocuri de inflexiuni major-minore, cu schimbări dinamice urmate de reluarea motivului principal. Ultima parte a adus o melodie interogativă, încheind această suită a dorului nestins și lăsând să dăinuie ecoul tristeții fără împăcare.

Programul s-a împlinit cu Sonata op. 24 nr. 3 în Do major de George Enescu, dedicată inițial pianistului Marcel Ciampi și inaugurată de acesta la Paris în anul 1938. Sonata a fost imortalizată prin înregistrarea lui Dinu Lipatti în anul 1943. În varianta de acum a Sinei Kloke, prima parte Vivace con brio a redat convingător caracterul sprințar al episodului de început, iar apoi a reliefat cu măiestrie și velocitate instrumentală inflexiunile, modulațiile, prelucrările și dezvoltările discursului. Se observă spiritul neoclasic, scarlattian al expresiei, caracterul jucăuș, presărat cu tente umoristice. În partea a doua, Andante cantabile, se dezvăluie fondul intens romantic, amintind totodată esența populară autentică a creației enesciene. Finalul foarte mișcat, Allegro con spirito, în care se află concentrate caractere ale schemelor de rondo și sonată, a produs în concert o alcătuire complexă, susținută cu brio de solistă, strălucirea tonului contrastând cu fondul tragic consubstanțial acestei muzici. Vom aminti că sonata apărea într-o epocă extrem de dureroasă a bolii prințesei adorate, Maruca, pe care maestrul o asista cu stoicism și devotament neabătut, după tentativa de suicid a acesteia.

Partea secundă a recitalului a debutat cu Melodie de George Enescu, din ciclul Pièces Impromptues op. 18, care a sunat visător și liric, cu aer deopotrivă romantic și impresionist. Au urmat trei piese din Klavierstücke op. 119 de Brahms. Primul Intermezzo a exprimat poezie, visare, regret. Al doilea a fost neliniștit și agitat, înseninându-se la finalul în tonalitate majoră. Al treilea a sunat pasionat, avântat, cu momente ghidușe, care au pigmentat interpretarea.

Următorul număr din program a fost suita „Pour le piano” de Debussy. Preludiul a avut vibrația coloristică și caracterul  jubilatoriu cerute de semnificațiile partiturii. Sarabanda a sunat cu noblețe și puritate, de o gravitate reculeasă. Iar Toccata, de o vivacitate scânteietoare, a pus în evidență virtuozitatea concertistică impresionantă a interpretei, precum și viziunea sa personală asupra muzicii debussiene. Dexteritatea digitală ca și tehnica mare de acorduri și arpegii a fost măiestrit întrebuințată, contribuind la ridicarea edificiului grandios al acestei suite care anunța, la începutul veacului trecut, o eră nouă în arta pianului.

Publicul a ovaționat-o pe solistă, încântat de frumusețea și originalitatea celor audiate. Artista a mulțumit printr-un mic discurs urmat de cântarea Pavanei de Enescu, piesa ce i l-a relevat pe marele compozitor român de a cărui muzică s-a legat într-atâta, încât a realizat un disc cu lucrări ale sale.

Programul cameral susținut a doua zi de către Norbert Anger și Sina Kloke a debutat cu Sonata în re minor de Debussy. În prima mișcare s-a creat atmosfera meditativă, de o tristețe resemnată, urmată de accelerări nervoase, exasperate, calmate pentru un timp, dar urmate de accente surprinzătoare, de suspine întretăiate care au punctat expunerea tristă ca o plângere Un episod în pizzicato mărește sentimentul de neliniște, introducând un pasaj apăsător ce se topește în momente alternative de  suspans, neliniște și împăcare. Ultima parte e mișcată, de o energie capricioasă. Am remarcat sunetul amplu, generos al violoncelului, care, susținut admirabil de pian, produce o satisfacție aleasă ascultătorului.

A urmat Sonata op. 40 de Dmitri Șostakovici, compusă în anul 1934, la vârsta de 28 de ani, într-o perioadă dificilă a vieții acestuia. Începutul cantabil, susținut în tensiune expresivă, a evoluat spre o cantilenă a pianului, pe care violoncelul desenează o contramelodie. Apoi rolurile se inversează, dezvoltarea amplă dinamizează configurația mișcării de sonată, intrând ulterior în repriza dominată de melodicitatea temei secunde. Ambii muzicieni au conferit expresivitate și dramatism partiturii, implicându-se cu totul în susținerea afectivă a muzicii. A fost subliniat aspectul motoric, dinamic, dar și tonul întunecat din unele episoade. Îngrijorare și anxietate exprimă partea lentă, a cărei temă de bază se desfășoară pe ritmul pașilor amenințători, cadențați, ce se aud în registrul grav la pian. Partea următoare, dinamică, rapidă, în mișcare ternară, repetitivă melodic, degajă energie, motricitate și hotărâre, sugerând, parcă, un straniu vârtej dansant. O monodie tristă a violoncelului deschide mișcarea de meditație profundă care urmează. Se deapănă o muzică lentă și apăsătoare, care își caută drum către lumină, dar nu găsește înseninarea, ci se pierde în neant. Ultima parte debutează cu o temă energică, dansantă, dar tot tensionată. Sensul degajat exprimă  atmosfera de teroare specifică acelor ani de regim totalitar stalinist din țara sovietelor.

Punctul central al programului l-a constituit, desigur, Sonata în Do major op. 26 pentru violoncel și pian de George Enescu. Această lucrare a fost finalizată de compozitor în anul 1935, dedicând-o vechiului său prieten, marele violoncelist Pablo Casals. Încă din prima parte se poate observa aici o afectivitate specifică, o căldură sufletească proprie felului de a fi al românilor. Am admirat frumusețea temelor și liniștea paginii de început, continuată visător, cu căldură și în ton povestitor. Mișcarea a doua, Allegro agitato a prezentat un contrast total. A fost ca un fel de vis încărcat de neliniște, cu o ritmică nervoasă, răzvrătită, intens cromatică. Visul a înaintat către o liniștire, ca o trezire din coșmar. Partea a treia, Andantino amabile, senza lentezza, începe cu un splendid solo de violoncel, la care pianul se asociază pentru a da glas mai departe frumuseților și calmului acestui episod plin de har. Finalul, Allegro sciolto, exprimă caracterul șugubăț al oamenilor simpli de la țară, din Moldova natală a compozitorului. Sonata a fost de multe ori cântată de maestru la pian cu soliști dintre cei mai mari violonceliști ai epocii.

Trebuie spus că l-am recunoscut în această lucrare pe Enescu, creatorul operei Oedipe, al cărei proiect s-a maturizat în aceeași perioadă.

La ovațiile însuflețite ale publicului, cei doi artiști au oferit o interpretare sensibilă a celebrei Vocalize de Rachmaninov.

Astfel s-a încheiat ciclul de recitaluri susținute de doi muzicieni germani a căror dăruire pasionată pentru marea muzică a contrazis ideea despre firea rațională, înclinată spre abstracțiune a acestui popor.

 

Articol realizat de Lavinia Coman